Micene (Mycenae)

Trecând de Poarta Leilor, dai brusc de-un deal; este „citadela”, care sub greutatea mileniilor s-a cocoşat şi parcă s-a aplecat spre poartă, spre intrare.
Micene se-nchină! În ruga ei se dovedeşte neuitarea. Dacă ar fi fost o broască ţestoasă şi nu o cetate, pe carapacea ei am fi putut stabili ordinea lumii. Ordine geometrică pe de-o parte, pe care grecii contemporani au reuşit să-i găsească un echilibru: palierele orizontale.Aici a fost „propylonul” (intrarea în palat), o suprafaţă dreaptă cu amprenta celor două coloane imense. Mai sus alt palier ce desemna „casa de oaspeţi”, apoi curtea mică şi în sfârşit, mai sus, pe un plan mare, acoperit ici colo cu folii de nailon, Megaronul; palatul regal. Toate suprafeţele paralele, ca nişte „idei” ce îşi aşteaptă desăvârşirea.
Pe de altă parte, locul –care ar încăpea în centrul civic al oricărui municipiu european- a fost scena unei mare tragedii antice. Urcând meandrele betonate şi odată ajuns sus, în cel mai înalt punct al citadelei, poţi spune că ai atins şi ai respirat paşii, urmele, umbrele celor dispăruţi, celor puternici, celor laşi, celor viteji, celor nemernici... aceasta este Micene, prin care cunoscând istoria sa, vedem cealală ordine: cea morală.
Plecând în grabă Agamemnon nu a putut lăsa vreun om de încredere; care ar fi trebuit să supravegheze ordinea cetăţii. Ideal a rămas nevasta, regina Clitemnestra, care contrar politicii masculine ar fi fost conducătoarea pe drept a uneia dintre celei mai mari cetăţi ale Eladei. Probabil de aceea mitul, sau poate chiar realitatea de atunci îl introduce pe Egist, ca viitor amant al reginei şi ulterior rege „pârât” al Micenei. Clitemnestra nu putea fi singură, motivele unei trădări cu „vărul” Egist existau. Flota împotmolită în dreptul capului Aulida (în apropierea Atenei), din cauza absenţei vântului, cerea o decizie. Întrebat, Chalcis, preotul; a îndrumat spre un sacrificiu.
Ordinea lumii este firească; tatăl pleacă la muncă, lăsând acasă copiii. Aceştia devin într-un fel educaţia mamei, prin asta „sacrificiul” tatălui. Ulterior orice viitor este aruncat în seama mamei, tatăl dispare. Arta prin toate formele ei de reprezentare a încadrat femeia ca fiind starea de creaţie, genomul artistic. Bărbaţii s-au întrecut în asta, au „cântat” de mii de ori „dorul de ţâţică”.
Într-un fel povestea se repetă, altfel. Astfel Herodot pomeneşte de regele Lidiei, de Candaleus care este ucis de Gyges, amantul reginei. Cum s-a-ntâmplat asta este altă poveste, cu alte motive.
Educaţia monoparentală s-a sfârşit. Agamemnon s-a-ntors şi-a fost ucis. Oreste, fiul, s-a-ntors şi l-a răzbunat pe tată, ucigând-o pe mamă şi pe Egist. Oreste a rămas fără părinţi şi „furiile” s-au pornit asupra lui.
Copiii din ziua de azi nu mai au parte de educaţie parentală, „ecranul” cu care vin în contact spre adolescenţă nu se pliază întotdeauna pe personalitatea lor, apărând astfel formele de violenţă juvenilă. Copiii nu se mai răzbună pe părinţi, ci pe societate. Societatea nu mai educă, ci impune; nu rezolvă, ci ignoră. Tata la muncă, mama la muncă; în spatele lor copiii la grădiniţă sau la şcoală, sau altundeva. Orice legătură cu familia dispare; membrii lor par alungaţi, împrăştiaţi, cuprinşi de monotonia faptelor zilnice. Nimic nu pare că va rezolva această problemă, poate doar timpul. Tragedia antică de la Micene este tragedia omului actual; a omului părăsit de familie şi de zei.