Amy MacDonald

Seducţia la Jean Baudrillard

"Seducţia nu este dorinţă: ea este ceea ce se joacă cu dorinţa şi se joacă de-a dorinţa. Ceea ce eclipsează dorinţa, ceea ce o face să apară şi să dispară, ceea ce ridică aparenţele în faţa ei pentru a o grăbi către propriul ei sfârşit. Brahma a creat la început, din propria sa substanţă imaculată, o zeiţă cunoscută sub numele de Sharatuya. Când văzu acea superbă fată născută din propriul său corp, Brahma se îndrăgosti de ea. Sharatuya (cea cu o sută de forme) se îndepărtă spre dreapta pentru a-i evita privirea, dar în acea parte apăru imediat un cap pe trupul zeului Iar când Sharatuya se întoarse către stânga şi trecu în spatele lui, alte două capete apărură. Ea se înălţă spre cer: un al cincilea cap se formă. Brahma zise atunci fiicei sale: "Să dăm naştere la tot felul de creaturi însufleţite, de oameni, de surâs, de asuras." Auzind aceste cuvinte, Sharatuya reveni pe pământ. Brahma o luă de soţie şi se retraseră într-un loc secret, unde au rămas amândoi vreme de o sută de ani divini."

Jean Baudrillard
Celălalt prin sine însuşi

Simbol

Dacă un lucru, o faptă, un om, o idee dezvoltă un simbol, întoarcerea acestuia este imposibilă, el (simbolul) rămânînd atârnat în acel neant dezvoltat de mit.

Aşa cum orice sanctificare are nevoie de timp, de anumiţi paşi, de etape, aşa şi simbolul survine umanităţii prin gaura cheii, prin cea a acului sau prin furcile caudine. În schimb odată lansat, el devine un reprezentant de seamă a unei ştiinţe exacte, al unui curent artistic, a unei reprezentări în genere. Moartea lui este imposibilă pentru că el a fost oricum decapitat demult şi îmbălsămat; acum relevat în ceea ce noi numim prezent. De aceea simbolul ne apare lipsit de orice legătură umană necunoscînd istoria lui, în final, pentru majoritatea dintre noi el face parte din neant.

Frumosul lipsit de categorie

Frumuseţea este acea imagine care prin mişcarea ei, deschide unităţi cu inerţie mare de memorie, folosite ulterior ca nişte ecluze prin care un prezent de timp se revarsă asupra întregii minţi.

De aceea din folclorul local...
„...văzând frumuseţea din faţa mea mie mi-a stat mintea.”

Photo de pe site-ul Met-Art

Bunuel - Athee grace a Dieu

"... Iar când Zarathustra rămase singur, îşi grăi astfel inimii:
- Să fie cu putinţă?! Acest sfânt uncheaş n-a auzit vorbindu-se încă în pădurea lui că Dumnezeu a murit!"

Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, Ed. Antet, pag.5 jos.

Nimic mai presus,
Nimic mai calm.
Tot ce-i presupus,
E adormit şi supus.
Culcat în praf,
Aruncat.

Dacă ar mai fi curaj,
Pentru un ultim derapaj.
Acolo şi eu lângă el să mă prefac,
Culcat prin praf
Fiind aruncat.

Dealul

Dealul îşi desena conturul în mintea mea ca un şiret peste o pisica culcată.
Bătea vântul şi câţiva parapantişti îşi luară avânt şi acum precum timbrele prost lipite, atârnau de un albastru mişcător.
M-am întors cu privirea spre drum şi în afara câtorva maşini parcate lăturalnic, înclinate, doar banda din mijlocul lui, continua albă.
Afară era încă frig, primăvara întârzia şi lătrăturile câinilor din depărtare întăreau senzaţia de iarnă. Acolo, vânătoarea începuse.
Prin faţa parbrizului se plimbau muşte.
M-am dat jos din maşină, am instalat trepiedul, am montat aparatul şi cablul.
Am privit din nou în jur şi-am început sa fotografiez, 10, 20 30, de imagini de înaltă rezoluţie la unghiuri diferite şi la repetiţie minimă. Când am terminat cele 360 de grade, am ridicat trepiedul ca pe-o furcă şi l-am pus pe bancheta din spate.
Acasă, am elaborat imaginile. Mai lipsesc câteva unghiuri, trebuie să mai aştept un an astronomic şi probabil ca voi termina, depinde şi de erori, dacă nu cel puţin peste înca un an. Apoi, odată simulată toată mişcarea, existenţa dealului va depinde doar de frecvenţa de hidrogen, cea care străbate universul de la inventarea primului element mendeleevian.
Senzorii plasaţi acolo pe deal şi în jurul lui vor transmite aici orice modificare, orice perpetuare nouă. Păsările vor veni şi aici, la mine în plasmă, în hologramă.
Glonţul ce va ieşi din ţeava vânatorului îl voi vedea înaintea iepurelui. Nu în cele din urmă voi şti şi de ce cad parapantiştii...

Vladimir Spektr

"... mă gândesc că [...] nu i-ar strica să se tundă, altfel, cu o asemenea coamă, poate fi luată drept o secretară provincială, din acelea care ştiu de câte ori pe an ajung în capitală şi numai una ştiu să facă, să se frece prin instituţii în speranţa de a-l întâlni pe fututul acela de prinţ. Proastele, prinţii nu mai există demult, dacă au existat vreodată. Probabil că i-au inventat bărbaţii ca să ne dea măcar o şansă de a visa. Să ne minţim pe noi însene, să închidem ochii la obscenitatea, minciuna şi meschinăria primatelor din jurul nostru, să credem, nu se ştie de ce, să credem tot timpul că într-o zi, poate nu dintr-o dată, nu din prima şi nici dintr-a cincizecea oară, el acest prinţ de căcat, va fi aici! Dacă ar fi după mine, aş arde până la ultima cărţile lepădăturilor de apologeţi ai tiraniei masculine, începând cu fraţii Grimm şi Hans Christian Andersen şi terminând cu pornografia fără perdea de genul tabloidelor matrimoniale. În percepţia mea profundă, căsătoria e un ritual înrudit cu cel funerar, cu singura deosebire că defuncta e încă vie şi se aşază de bunăvoie în coşciugul făcut din minciună şi neînţelegere." 1.)

O lecţie de feminism rusesc, sau o declanşare, un declick, - cum povesteşte Dostoievski de multe ori - reprezintă acest fragment din nuvela Imagini alb-negru, film mut a lui Vladimir Spektr.
Acest declick ne urmăreşte şi la fraţii Strugaţki şi în timp, mai aproape de noi vine un specialist; Vladimir Sorokin, care ne trezeşte suficient de tare ca să nu ne mai trebuiască literatură rusă contemporană.
Imaginea femeii din această nuvelă nu face concurenţă cu ceea ce Simone de Beauvoir sau Virginia Woolf au ridicat la rang de feminism în literatura lor. Cum ea aici deja există în toată plinătatea ei, orice întoarcere este eliminată, în schimb are probleme cu prezentul şi dă semne că se trezeşte din acesta.


1.) From Russia with Love, culegere de nuvele ruseşti contemporane, Ed. Art. 2009, pag.202 sus

Prima oră şi a doua oră de filosofie

Cred că am întârziat şi de aceea fiind şi prima oră de filosofie din clasa a XI-a, profesorul m-a ţinut la uşă până la citirea completă a catalogului. Trecuse de mine, trecuse şi ora opt şi după ce îşi mai notase ceva într-un carneţel, ridică ochii spre mine şi spuse:
- Nu te trec absent, ia de aici 10 lei du-te şi cumpără-mi un bilet la Loto din staţie şi vino repede.
Am luat banii, mi-am lăsat geanta la uşă şi-am plecat. Pe scări în jos gândeam că de fapt nu-mi spusese ce numere să pun sau măcar să-mi dea o hârtie cu ele scrise. M-am întors înapoi. Lecţia începuse şi profesorul mă opri să spun ceva.
- Alege un bilet scris de 10 lei! Liber.
Pe scări în jos iar mă gândeam. Dacă nu sunt bilete scrise cu 10 lei, ce fac? Dar, nu m-am mai întors.
Am ieşit pe furiş să nu mă vadă portarul sau vreun profesor, am trecut parcul şi-am ajuns în staţia de tramvai, m-am băgat repede în chioşcul Loto şi m-am scuturat. Afară ploua cu găleata şi gluga îmi rămăsese în geantă. Nu o purtam la geacă, căci era prea mare şi avea şi altă culoare. Prima glugă o pierdusem.
Vânzătoarea, o hoaşcă bătrână, trăgea din ţigară şi îmi măsura cu privirea uniforma şi în timp ce ochii mei căutau un bilet completat, dânsa mă interpelă:
- Eşti de la liceu, de la ore ai plecat? de la ora de filosofie?
Am bânguit un "Da!", dar hoaşca nu se lăsă:
-Tu vei fi de acum curierul, uite biletul, dă banii!
Privirea mea se opri la mâna ei, la acele degete noduroase ce spânzurau biletul Loto. L-am smuls şi era să o şterg fără să plătesc. Am plătit.
Pe drum am pus biletul în buzunarul interior de la veston, să nu se ude, să nu se piardă. Ajuns în şcoală eram deja ud bine, dar n-am stat pe gânduri şi-am urcat scările două câte două. Am bătut la uşă şi-am intrat. Profesorul se plimba printre rânduri explicând ceva. Îmi făcu semn cu mâna spre catedră. Am scos biletul, l-am aşezat pe catalog şi l-am netezit puţin cu palma. M-am îndreptat înapoi spre uşă şi mi-am luat geanta. În bancă colegul îmi dădu un cot şi-mi făcu din ochi.
În acea noapte am visat că biletul era câştigător şi eu ştiam asta şi ştiind lucrul acesta mi se părea că văd viitorul. Eu fugind cu biletul, cu comoara, cu viitorul.
A trecut o săptămână şi-am uitat de întâmplare, iar cartea de filosofie nici n-am deschis-o. În schimb n-am mai întârziat şi în momentul când profesorul de filosofie a intrat m-am făcut mic de tot să nu mă vadă, dar m-a văzut. M-a văzut de cum a intrat şi m-a ridicat în picioare.
- Spui lecţia sau te duci după bilet? m-a întrebat.
- Mă duc după bilet, am răspuns repede.
- Numerele care erau scrise pe biletul de acum o săptămână le mai ţii minte?
- Nu, nu cred că le ştiu, poate vreo două.
- Deci te-ai uitat pe bilet? reluă profesorul sec.
- În grabă doar, am venit repede, nu? mă apărai eu.
În timp ce stăteam în picioare, profesorul se aşează şi scoate biletul din agenda lui, agendă ce o pusese înainte pe catedră. Îmi face semn cu mâna să stau jos şi spune către clasă:
- Citeşte cineva presa, ascultă unul dintre voi ştirile?
Tăcere.
- Nu ştiţi?
Tăcere.
- Acest bilet, şi-l ridică, a ieşit câştigător, singurul!
Murmure, clasa devenise un stup. Eu dădu-i un cot la colegul de bancă în timp ce clipea des.
- Acum, şi profesorul se ridică în picioare, acest bilet valoarează un milion, a scris cineva vreodată cifra asta undeva în afara orelor de matematică?
Încet se lăsă din nou tăcerea.
- Acum, şi revin la acest moment vreau să dau acest bilet unuia dintre voi cu promisiunea din partea lui că pleacă în acest moment şi nimeni nu are să-l mai vadă niciodată!
Iară intră stupul în clasă, dar de data asta unii întrebară:
- Cum adică? Ce-i asta? Cum vine?
- Adică, reluă profesorul, biletul acesta este viitorul vostru, curajul vostru, lumea voastră! Să nu-mi spuneţi că n-aţi visat să fiţi singuri, să nu daţi socoteală nimănui, să faceţi ce vreţi fără să fiţi urmăriţi...
Clasa discuta, dar nimeni nu sări în sus, nimeni nu ceru nimic şi nici eu.
Cam aşa a trecut a doua oră de filosofie

Pierre Klossowski

"În sfârşit, nimfele se depărtează: ea se ridică, înaltă în goliciunea ei - dar cine ar cuteza, cine ar fi avut vreodată îndrăzneala să creadă..., duce un picior spre oglinda apei şi chiar înainte ca trupul să se i se cufunde alene - Ovidiu ne spune că nimfele au ţipat îngrozite la vederea chipului neaşteptat al unui bărbat; că au înconjurat-o pe Diana ca s-o ascundă; dar în ceea ce-l priveşte pe Acteon, aceasta nu-i decât o reconstituire şi pentru el însuşi o anticipare barocă - fiindcă în clipa în care l-a fixat privirea Dianei, în clipa în care ea însăşi, care nu e decât fiinţa fără de viaţă şi fără de moarte, negarea peisajului în care se mişcă şi se arată, imposibilitatea însăşi a unui loc în care el ar fi putut s-o aştepte vreodată..." 1.)

Marele Vânător Acteon a văzut cercuri, cercuri; "La fel ca şi senzaţia pe care-o ai când apa iţi conturează formele corpului..." 2.) ale ei? ale divinităţii încercate de el?!

Să ne amintim de Eminescu...

1) Pierre Klossowski, Scalda Dianei, Ed Nemira 2002, pag.61
2) Comentariul Ruxy

Venedikt Erofeev

"Aşa. M-am oprit şi eu. Exact de un minut, privind tulbure spre orologiul gării, stau ca un stîlp în mijlocul pieţei Gării Kursk. Părul meu ba flutură în vînt, ba mi se face măciucă, ba din nou flutură. Taxiurile mă învăluie din toate părţile. La fel ca oamenii, care mă privesc ciudat, gîndindu-se pesemne: oare să-l sculptăm aşa, să le fie învăţătură popoarelor antice, sau să nu-l sculptăm?"


extras de la pagina 15 din "poemul" Moscova-Petuşki, tradus şi la noi de Emil Iordache şi publicat de editura Cartier în anul 2004 (editura Cartier este cu sediul la Chişinău)

Poemul are 150 de pagini în carte, şi este de fapt o călătorie, asemeni lui Ulise, asemeni lui Gagarin, asemenea tuturor celor ce "încearcă"...
Cartea nu este recomandată tinerilor sub 16 ani, pentru că nu o înţeleg şi dacă o înţeleg este şi mai periculos: se va umple ţara cu anarhişti şi alcoolici.
Cartea nu este recomandată gravidelor şi celor în lăuzie, deoarece are darul de-a modifica realitatea şi chiar pruncul nenăscut. Laptele matern îşi pierde proprietăţile ce ţin de natura lui dacă femeia ce alăptează citeşte asemena inepţii.
Cartea nu este recomandată bolnavilor şi celor aflaţi în covalescenţă, deoarece îi îndeamnă pe aceştia să nu respecte indicaţiile medicale.
Cartea nu este recomandată nimănui, pentru că trebuie să fii foarte sănătos când o citeşti şi oameni sănătoşi nu mai există. Dar dacă cumva există vreunul şi o va citi, acela va dori să bea şi va bea, până va ajunge alcoolic.


http://www.cripo.com.ua/back/venedikt_erofeev_03.jpg

Wall St. Helped Greece to Mask Debt Fueling Europe’s Crisis

Să traduc titlul sau să-l citez pe Byron?!

"The sword, the banner, and the field,
Glory and Greece, around me see!
The Spartan, borne upon his shield,
Was not more free."

Şi gata să nu mai scriu nimic. Să nu mă revolt, să fiu eu însumi; ataşatul cultural fără ştampilă de viză.
Ce vreţi voi? în ceea ce nu bănuiţi? şi ce vreţi în ceea ce visaţi?!
O moştenire? un rendez-vous mişto antic? un "elgin" la preţ de criză?
American "spoken" să ne referim la "shadows", la umbre... la ceea ce de fapt nu că ne petrece, ci că dorim să ne petreacă, să ne înconjoare, la acea realitate în care nu că avem dreptate, dar câştigăm din asta.
Grecia a oferit la preţuri mai mult decât "underprime" (un verbiaj bancar potrivit), mici proprietăţi de 1000 sau chiar 5000 de metrii pătraţi persoanelor străine, europene cei drept cu predilecţie.
Pe aceste minuscule soluri s-au născut adevărate proprietăţi imobiliare, de trei, patru şi chiar cinci stele, fără ca acestea, politic sau economic să salveze ţara din diferitele impasuri pe care realitatea nu încetează să le ofere.
Ca să ajungem la acestea, infrastructura a trebuit reelaborată şi curbele din munţii Pindus îndreptate, calea ferată (existentă doar în Peloponez, de pe vremea imperiului britanic este adevărat) importată rapid şi în nord. Capitala Atena reconstruită şi portul Pireu redimensionat şi asta din cauza unui traiect maritim visat de secole: canalul Corint. Atât de mult ne-am îndepărtat în trecut că am ajuns la 1882, anul în care s-au început lucrările la Canalul Corint, lucrări publice, naţionale; a nu se compara cu canalul Panama, mult mai renumit şi mai dibaci economic. Asta că veni vorba de infrastuctură. Efortul acesta naţional pe care cu mândrie putem să-l afişăm ascunde în spate datorii enorme pe care statul a trebuit să le facă, fără pudoare, în existenţa sa independentă politic. Ceea ce pot eu, puteţi voi, dar eu de la voi voiesc puterea, ar ciripi o slovă creştină. Prin asta o religie nu numai că impune o conduită, dar şi traversează peste secole o educaţie.
Din nord Grecia, după Evzoni (Gevgedia macedoneană), are o autostradă modernă care la 30 de km de graniţă se bifurcă spre Thesalonik, stânga şi înainte spre Atena. Mai apoi, lăsând capitala vechilor macedonieni, Pella, existentă spre dreapta, intrăm mai la sud tot spre dreapta pe o modernă autostradă iluminată noaptea spre Marea Ionică, spre vest, spre Igoumenitsa, înainte, spre Atena. Acum încă mai putem comenta calitatea şi lărgimea acestei rute în zona Larissa, dar în schimb pe traseul Atena-Corint putem da nota maximă cu maximul de plusuri. Ca o menţiune, putem pomeni de incendiile de la nord de Atena de anul trecut, atît de vizibile de pe autostradă. Nu că autostrada ar fi de vină, ci felul în care ea înconjoară capitala, ca un martor, asemeni acelei autostrăzi japoneze de la Kobe, prăbuşite în urma cutremurului din anii 1990.
În final pe cine păcălesc eu, căci totul costă, totul trece dintr-un buzunar în altul. Americanii zic că europenii fură şi ascund asta, aceştia din urmă dau vina pe statele expuse politic (neaplecate), dar au investit enorm acolo, investiţii care sunt normale de fapt. La rândul lor aceste state fac apel la centrifugarea lor în seama unei crize care de fapt nu le priveşte.
Cât costă o metopă de pe Acropole "luată" de Lordul Elgin, virtual, acum pe e-bay, aveţi curajul să vă aruncaţi?!

O lecţie

„Neîndoielnic fusese sigur frig astă-noapte!” şi gândul acesta îmi veni brusc în minte, la fel ca lumina aprinsă, ca ploaia sau ca dimineaţa. Dragele mele nu au ouat nimic. În privinţa asta nu aveam nimic de comentat. Nu mai contează nimic, căci ceea ce s-a-ntâmplat nu se mai întâmplă. Dragele mele m-au privit şi de data aceasta rugător şi în spatele acestor priviri am simţit neputinţa lor, vina lor. Mi-am zis atunci: „Ce bine că sunt cocoş!”
Ce bine că sunt ceea sunt era o mistificare, era bine să fi Zeu!
În acelaşi timp m-am gândit că îmbătrânesc şi prin asta nu reuşesc să-l chem la timp pe Marele Zeu. „Oare am voie să mă gândesc la asta, să fiu şi eu un mic zeu!”
Capacitatea mea se referă la înţelegerea profundă pe care o am asupra găinilor, la hipnotizarea lor şi la felul în care mă urc pe ele. „Oare astea îmi dau dreptul să fiu un mic zeu?!”
Cealaltă însuşire se referă strict la mine, la vocea mea; la chemarea pe care o invoc şi la apariţia ulterioară a Marelui Zeu. Atunci primim mâncare şi apă, sunete şi curăţenie. „Marele Zeu este Mare de tot!”
Ceva s-a schimbat şi vocea mea nu mai sună poate cum trebuie, este de vină bătrâneţea? acest obstacol pe care l-am simţit şi în privinţa dragelor mele, în urcatul meu pe ele, tot mai anevoios parcă.
De la o vreme Marele Zeu nu mai vine şi noi nu mai primim nimic şi găinile nu mai ouă şi tot aşa...
Vecinii nu luaseră în seamă absenţa de la întrunirile obişnuite ale zilei al vecinului. Spre seară totuşi cineva intră în curte şi-l strigă. L-au găsit suflând greu, căzut în bucătărie. L-au dus la spital şi se pare că acum se simte bine. De găinile lui au uitat momentan. Probabil că dacă durează mult spitalizarea vecinului, le vor tăia, căci fiecare este prea ocupat cu treburile lui.
Neîndoios vor începe sigur cu cocoşul.

Scurtă istorie a GRECIEI de Richard Clogg
Ed. Polirom 2006, pag. 78-79 cu următorul text:

"Insurgenţii greci făcuseră împrumuturi în condiţii dezavantajoase la Londra, în timpul războiului de independenţă, iar în 1822 cele trei Puteri "Protectoare", Marea Britanie, Franţa şi Rusia, au garantat un împrumut de 60 de milioane de franci, din care cea mai mare parte au fost cheltuiţi pentru armată, pentru birocraţia în stil bavarez a regelui Otto şi pentru plata dobânzilor. În anii 1880 s-au făcut alte împrumuturi, în valoare de 630 milioane de drahme, a căror dobândă consuma o treime din veniturile statului. Atunci când, în 1893, a intervenit un colaps în cererea de smochine, principalul produs de export al Greciei, ţara s-a văzut silită să reducă plata dobânzilor şi a intrat efectiv în faliment. Situaţia economică a continuat să se înrăutăţească după înfrângerea în războiul greco-turc din 1897, în urma căreia Grecia a trebuit să plătească Turciei 4.000.000 de lire turceşti. Împrumuturile luate pentru plata acestei sume şi a celorlalte împrumuturi au fost supervizate de o Comisie Financiară Internaţională. Aceasta îşi avea sediul la Atena şi era formată din reprezentanţii celor şase puteri "mediatoare", Marea Britanie, Rusia, Austro-Ungaria, Germania, Franţa şi Italia. Plata împrumuturilor urma să fie asigurată prin încasări de pe urma monopolurilor guvernamentale, impozitarea tutunului, taxele de timbru şi serviciile vamale prestate la Pireu. Înţelegerea, practic fără precedent a dus la o breşă considerabilă în independenţa financiară a Greciei."

Încurajarea economică a statului grec prin care acesta să-şi plătească datoria nu se limita numai la instituţionalizarea pe teritoriu elen a unei birocraţii occidentale, ci şi la tehnici fiscale de colectare a taxelor. Încrederea în statul grec ca garant al împrumuturilor era mult superioară decît încrederea în persoane sau firme greceşti. Riscul ca acestea să dispară sau să de-a faliment era datorat de cele mai multe ori unei graniţe volatile sau unei migraţii insulare neaşteptate. Dacă în alte state balcanice prosperau firme sau reprezentaţe ale unor firme străine, în Grecia asta s-a-ntîmplat mult mai târziu. Vecinul violent de Răsărit a sădit în mulţi teama unei fragilităţi a unui sistem privat de familie sau de continuitate.

"Grecia aparţine Occidentului!"
(Constantin Caramanlis)

"Grecia aparţine grecilor!"
(Andreas Papandreu)

"Nouă ne vine inspiraţia cel mai mult de la Răsărit şi nu de la Apus!
(Arhiepiscopul Hristodulos al Atenei)

Grecia noastră

Există oameni care suportă, nu simultan, două evenimente identice, atât de dramatice, încât orice elaborare ulterioară privită ca o coincidenţă, lasă să se-nţeleagă: o răzbunare divină, un blestem sau o formă violentă de exorcizare.
Fără a fi departe, pomenim de Lazăr, de naşterea - trezirea lui, de-a doua oară;
"după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc." (Ev. Ioan 11.11)
Acum, odată acceptată de majoritatea europenilor, evangheliile nu mai ascund nimic. Orice manifestare politică, este dusă de-o voinţă economică. Orice război, de-o ambiţie partizană, sau personală.
În nordul Peloponezului, în acea jumătate sudică a Greciei, există un orăşel: Kalavryta.
Moni Agias Lavras, la 6 km de Kalavryta, este mănăstirea în care la 25 martie 1821, arhiepiscopul Patrei a înălţat stindardul revoluţiei. Mănăstirea a fost ridicată pe la 961 A.D., pe vremea când nordul Europei era acoperit de păduri prin care nici soarele nu îndrăznea să treacă.
În secolele ce-au urmat Grecia a luptat pentru independenţa sa faţă de Poartă, faţă de altă religie, de altă mentalitate. Sub patronajul unui ortodoxism habotnic, căci în acele vremuri nu se putea altfel, s-a reuşit supravieţuirea, disuasiunea. Disimularea.
În 13 decembrie 1943 mănăstirea a fost incendiată de trupele germane ce ocupau Grecia în acea vreme, probabil că a ars şi steagul independenţei ţării păstrat în clădire. Mai mult, ca represalii pentru rezistenţa localnicilor: 1436 de bărbaţi şi băieţi din Kalavryta au fost ucişi. Asemeni multor ceasuri din lume care sunt oprite în clipa când timpul este asasinat, când secunda explodează datorită atrocităţii la care este supus omul aflat acolo şi aici ceasul catedralei este temporar oprit, la fiecare aniversare.
Mult mai târziu, la 5 aprilie 2000, preşedintele Republicii Federative Germania, Johannes Rau a vizitat Kalavryta; unele dintre cuvintele domniei sale au fost:"Maybe then it can be proven that even from Kalavryta, this place of memory, a road towards the future begins." Preşedintele Republicii Elene Kostin Stephanopoulos a răspuns politic: "Greeks and Germans met with totally different feelings than on that terrible day and time." şi dânsul se referea strict la acea zi mimetică de decembrie. Simularea.
Grecii numeau "ditiramb" pe cel născut a două oară, dar asta nu ne spune nimic precis pentru că Dionysos era "ditiramb"-ul şi în această postură stă amnezia, uitarea şi ceea ce Alzheimer ne-a lăsat moştenire scrisă. Tocmai în acest dans al memoriei, frumuseţea compunerii stă în descompunere şi asta în altă poveste Alberto Giacometti a intuit-o, asemeni "Celui ce mână Caii": The Charioteer. Prezentul se-ntâmplă datorită trecutului. Politica a devenit un ziar mototolit.
În New York Times din 11 februarie 2010 se scrie “If the German government would just transfer money to Greece, people in Germany would feel their worst fears had come true,” said Thomas Mayer, chief economist at Deutsche Bank. (Disimularea)
Este interesantă opinia prin care dacă nu reuşiţi voi, reuşim noi.
"The pressure was apparent in a harsh statement against the idea of a bailout issued Wednesday by the coalition partners in Mrs. Merkel’s government, the Free Democrats. There should be “no direct financial help for Greece,” the statement said. “It would send the absolutely wrong signal to other euro countries that no country has to strain to save any more.”"(Simularea)
Momentele de dans, de învârteală, provin tocmai din falsitatea mişcării; trebuie puşi la zid "PIGS"-şii, este momentul socotelilor, momentul în care criza trebuie nu numai reevaluată, dar şi exemplar anunţată: "Nu mai avem bărci de salvare!"
Să încheiem în onoarea acelora care s-au aruncat abisal la Kasopi, tot în decembrie, tot în Grecia, tot aşa... nu este deajuns să ne trezim?

"A disimula înseamnă a te preface că nu ai ceea ce ai. A simula înseamnă a te preface că ai ce nu ai. Una trimite la o prezenţă, cealaltă la o absenţă. Dar e mai complicat decât atât, căci a simula nu înseamnă a te preface..." Jean Baudrillard

Mario Garcia

Dr Mario Garcia. Photograph: James Powell


Întrebarea cititorului

"Cititorul de ziar accepta jurnalul nu atât ca pe o imagine absolut artificială care are oarecum legatură cu realitatea, cât are tendinţa să-l considere realitatea însăşi. Probabil ca mediile substituie realitatea exact în măsura în care devin capabile de virtuozitate în ceea ce priveşte detaliul realist.", a scris Marshall McLuhan. Sunteţi de acord cu faptul că numai cunoscând mediul si realitatea de aici, veţi reuşi schimbarea? (era vorba de schimbarea care trebuie să se producă la România Liberă, în urma observaţiilor şi sfaturilor d-l Mario Garcia.)

Mario Garcia

Difficult and complilcated question, for sure.
You have to understand the medium, both as a practitioner and as a consumer. In that sense, McLuhan's the medium is the message still resonates. Now we have more "media", and more ways to express the messages. Wonder how McLuhan would react to the multiplatform world in which we live. Yet, we now see online as the medium of immediacy; print as the more contemplative one(sort of like books). Already, the medium conveys meaning to the process, before we even read the content involved.

traducerea efectuată de Hotnews

O intrebare dificila si complicata.
Trebuie sa intelegi canalul, atat ca practicant, cat si din ipostaza de consumator. In acest sens, teoria lui McLuhan, mediul este mesajul, inca rezoneaza. Acum avem mai multe medii si mai multe cai de a exprima mesajele. Ma intreb cum ar reactiona McLuhan in fata lumii multi-platforma in care traim. Totusi, in prezent vedem mediul online drept mediul informatiei imediate; presa scrisa - drept mediul mai contemplativ (asemanator, cumva, cartilor). Deja, mediul transmite un inteles procesului inainte chiar de a citi continutul respectiv.

Ca să nu mă împiedec pe sol,
Am învăţat să zbor.
Aşa uşor.

Din dorinţa de-a comenta comentariul

"cerculete intr-o apa buna de supravietuit - mandala absoluta si ideala prin caracteristica-i de a se mula, de a inconjura tot ce se vrea cuprins."

"Mandala este o imagine arhetipală, a cărei existenţă poate fi confirmată de-a lungul mileniilor. Ea desemnează totalitatea sinelui sau ilustrează totalitatea temeliei sufletului - exprimată în termeni mitici: manifestarea divinităţii încarnate în om..."

C.G. Jung, "Amintiri, Vise, Reflecţii", Humanitas 2008, pag.380

thx Ruxy

O încercare

În mediul şcolar primar, orele de religie nu sunt facultative, încercăm o programă imaginară, neexistentă azi, aşa cum nu va fi vreodată.

Ora întâi: Geneza

Dacă Pământul era plat atunci, sigur ar fi trebuit să fie o insulă.
Adam şi Eva pe o insulă. Ce fac ei şi la ce peripeţii se aşteaptă? (Discuţii libere)
După alte surse (necanonice), femeia primordială se numea Lilith.
În partea cealaltă parte a pământului, la Soare Răsare, perechea esenţială era formată din Izanagi - bărbatul care îmbie şi Izanami - femeia îmbietoare.
Existenţialismul cunoaşterii; adică ce câştiguri şi ce pierderi avem de pe urma cunoaşterii? (Discuţii libere)
Acum peste două sute de ani acea insulă a fost descoperită de către Darwin, un pitic pe lângă Dumnezeu şi numită Galapagos în urma unui vis.
În 1985 un anonim numit Vonnegut publică romanul numit Galapagos, roman care se citeşte numai după împlinirea celor 18 ani.
Temă: a se reţine că Eva înseamnă; "Cea care dă viaţă" din ebraică hawwah, iar Adam este omul prin excelenţă, din ebraică ha'adam.

Ora a doua: Apariţia răului

În insule (de fapt erau mai multe), noţiunea de "rău" nu a existat, aşa cum nu există nici azi. În schimb există lucruri rele, idei rele, dorinţe rele. Atunci mărul era un lucru rău, ca acum cocaina. Din cauza schimbării climei, proprietăţile halucinante ale mărului s-au pierdut. Probabil că în viitor se va putea face spanac cu marijuana, este adevărat că va fi cam aspru, dar dacă se fierbe mult în mult lapte, probabil că va fi mai bun. Astăzi copii de peste şase luni mănâncă biscuiţi cu mere rase pe răzătoarea de sticlă.
Exemplele nu mai contează atunci când dorinţa este mare. Adam şi Eva au fost influenţaţi şi au muşcat din măr. Acum situaţia este mai clară, se pare că au trebuit să mănânce tot mărul, aşa cum trebuie să face şi noi; să mâncăm tot din farfurie.
Sf. Anselm din Canterbury în "Monologion.Despre esenţa divinităţii" scria:
"Mai degrabă, după cum tâlharul cel puternic şi iute e rău fiind răufăcător, tot astfel calul puter­nic şi iute e bun fiind util. Şi nimic nu se obişnuieşte să fie considerat bun decât în vederea unei utilităţi, după cum bun se spune despre mântuire şi despre cele care folosesc în vederea ei, sau pentru orice onoare, după cum frumu­seţea este considerată bună ca şi cele care ajută acesteia."
(Discuţii libere)

Ora a treia: Prima crimă din istoria umanităţii

Adam şi Eva au trei copii; Cain, Abel şi Seth.
Primul era agricultor, al doilea păstor, al treilea s-a născut după ce s-a produs evenimentul.
Cain înalţă o jertfă Domnului din roadele pământului, iar Abel dintr-o oaie grasă; pe atunci Dumnezeu era carnivor, nu vegetarian cum este astăzi. Refuzul nediplomatic al divinităţii îl înfurie pe Cain şi-l omoară pe Abel.
Mult mai târziu John Steinbeck, scria romanul "La răsărit de Eden"...
"Un singur pasaj mă nelinişteşte... acolo unde Domnul l-a întrebat pe Cain de ce este supărat, Domnul spune: "Dacă faci bine, vei fi bine primit, dar dacă faci rău, păcatul pîndeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine dar tu îl vei stăpîni." Acest "tu îl vei stăpîni", m-a izbit pentru că era o promisiune făcută lui Cain că va învinge păcatul." *
Peste două pagini, prin personajul bucătarului chinez Lee se duce mai departe interpretarea:
"Domnii mei bătrâni [clubul de interpreţi chinezi pe unde se perinda şi Lee] simţeau şi ei că vorbele acelea sînt importante - "tu îl vei stăpâni" şi "tu să-l stăpîneşti". Şi iată aurul extras din mineritul nostru: "Tu poţi să-l stăpîneşti. Poţi să stăpîneşti păcatul." Bătrânii domni au zîmbit, au dat aprobator din cap şi au considerat că anii au fost bine folosiţi. Asta i-a scos din carapacea chinezească, iar acum studiază greaca. [...] Traducerea populară americană [a V.T.] le ordonă oamenilor să învingă păcatul, şi păcatul poate fi numit ignoranţă, [...] face o promisiune în "tu îl vei stăpîni", dînd să se înţeleagă că omul va învinge cu siguranţă păcatul. Dar cuvântul ebraic, cuvîntul timshel : "tu îl poţi stăpîni" îţi dă posibilitatea de alegere. Poate că e cel mai important cuvînt din lume. Asta înseamnă că drumul este deschis. Dreptul de a alege revine omului. Pentru că dacă e adevărat "îl poţi stăpîni", este tot atît de adevărat şi că "nu-l poţi stăpîni."
[...]
Am vrut să vă spun asta mai demult. Am şi anticipat întrebările dumitale şi sînt bine pregătit. Orice scriere care a influenţat gîndirea şi viaţa unui mare număr de oameni este importantă. Există milioane de secte şi biserici care simt ordinul "tu să-l stăpîneşti", şi se dăruiesc cu totul ca să-l asculte. Şi sînt alte milioane care cred în predestinare "tu îl vei stăpîni". Nimic din ceea ce ar face nu ar putea opri destinul. Dar "tu poţi". Asta îl face pe om măreţ, îi dă ceva asemănător zeilor, pentru că în slăbiciunea şi murdăria lui, în uciderea fratelui lui, el are totuşi posibilitatea alegerii. Îşi poate alege drumul, poate lupta şi cîştiga." **

(Discuţii libere)
________________________________________________
John Steinbeck, La răsărit de Eden, bpt 1973, Ed. Minerva, vol. II
* pag. 44 mijloc
** pag. 47 sus - 48

Duşmani până la moarte

"Juan Fábregas Monleón, fabricant de cămăşi, îl ura de moarte pe Manuel Santacruz Ridaura, fabricant tot de cămăşi. A mers în Congo, a adus cu el la Barcelona doi antropofagi. Şi aşa a dispărut cu totul Manuel Santacruz Ridaura.
Juan Fábregas Monleón a păstrat până în ziua morţii neaşteptate, într-un colţ al biroului, într-o vitrină, atârnat, în întregime, scheletul lui Manuel Santacruz Ridaura; îi ţinea de urât atât de bine."

Max Aub, Crime exemplare, Ed. Art 2008, pag.61 jos


photo by http://carlosdelafe.wordpress.com/2008/05/22/crimenes-ejemplares/

Suprarelismul unei auzenii

Azi după-amiază, m-am urcat pe acoperiş. Acolo era ceva nelalocul lui şi din cauza asta la topirea gheţii, apa s-a strecurat înăuntrul casei. M-am urcat pentru că era soare afară şi prin asta frigul m-a luat prin surprindere. Soarele era parcă în spatele unui ecran transparent; doar lumină.

De sus, de pe acoperiş, casele sunt ca nişte turte obosite de pălăria imensă şi grea ce le acoperă. Trecătorii, rari pe stradă; grăbiţi, fac ca liniştea să fie deplină. Cu toate acestea frigul reuşeşte să facă orice zgomot mai plin ca niciodată.

Prins în conţinutul lucrării nu am băgat de seamă primele ţipete, dar ele se apropiau de mine ca nişte păsări. Atunci m-am mutat spre stradă şi-am privit peste coamă: pe trotuar trecea tânărul retardat al cartierului. Toţi îl cunoşteam, nu era violent, dar din când în când îl apucau furtunile pe creier şi atunci ca-ntr-un extaz bahic ţipa cuvinte de neînţeles şi gesticula ca un om cuprins de flăcări. În schimb cu toată această dinamică a mâinilor mersul lui era normal, fără grabă, drept şi fără oprire.

A trecut prin dreptul casei, stârnind cei doi câini, ce se agitau în corespondenţă cu el. Cu toate că aceştia lătrau mai tare ca el, gesturile lui, la fel ca şi ţipetele, ignorau prezenţa lor apropiată. Două lumi s-au unit acustic pentru o clipă şi despărţite doar de-un gard, au continuat să existe, atâta timp cât mirosul câinilor se pierdu în frig şi furtunile electrice încetară.

La rândul lor două vecine, trezite din somnul de după-masă, ieşiră în stradă în urma zgomotosul trecător. Înfofolite în cojoace se întâlniră la gardul meu, una traversă strada, cealaltă se-ndreptă pe trotuar spre ea.

Câinii au părăsit gardul şi poarta în ciuda ţipătelor care se mai auzeau încă, dar distorsionate din cauza depărtării, iar de aici de pe acoperiş căciula lui cu moţ mai putea fi zărită. Brusc, mai apoi, nu se mai auzi nimic.

Am vrut să continui în munca mea, să termin reparaţia, dar le-am auzit pe babe mirându-se cât se poate de clar. Dialogul, l-am auzit, l-am descifrat...
„
- Ai văzut, cum făcea?
- Da şi dacă te uitai la faţa lui când înceta să strige, părea ca un om normal.
- Cred că atunci când doarme nu se vede nimic anormal.
- Da, dar oare visează ceva?
- Cred că atunci când visează este normal.
- Da, aşa este, visează normal, arată normal şi totuşi...
- Cred că în el ceva este nelalocul lui.
- Da, dar nu se vede
- Ca şi cum ar ploua tot timpul în el; ferindu-se de stropii de ploaie strigă la ea să înceteze...”