Azi după-amiază, m-am urcat pe acoperiş. Acolo era ceva nelalocul lui şi din cauza asta la topirea gheţii, apa s-a strecurat înăuntrul casei. M-am urcat pentru că era soare afară şi prin asta frigul m-a luat prin surprindere. Soarele era parcă în spatele unui ecran transparent; doar lumină.
De sus, de pe acoperiş, casele sunt ca nişte turte obosite de pălăria imensă şi grea ce le acoperă. Trecătorii, rari pe stradă; grăbiţi, fac ca liniştea să fie deplină. Cu toate acestea frigul reuşeşte să facă orice zgomot mai plin ca niciodată.
Prins în conţinutul lucrării nu am băgat de seamă primele ţipete, dar ele se apropiau de mine ca nişte păsări. Atunci m-am mutat spre stradă şi-am privit peste coamă: pe trotuar trecea tânărul retardat al cartierului. Toţi îl cunoşteam, nu era violent, dar din când în când îl apucau furtunile pe creier şi atunci ca-ntr-un extaz bahic ţipa cuvinte de neînţeles şi gesticula ca un om cuprins de flăcări. În schimb cu toată această dinamică a mâinilor mersul lui era normal, fără grabă, drept şi fără oprire.
A trecut prin dreptul casei, stârnind cei doi câini, ce se agitau în corespondenţă cu el. Cu toate că aceştia lătrau mai tare ca el, gesturile lui, la fel ca şi ţipetele, ignorau prezenţa lor apropiată. Două lumi s-au unit acustic pentru o clipă şi despărţite doar de-un gard, au continuat să existe, atâta timp cât mirosul câinilor se pierdu în frig şi furtunile electrice încetară.
La rândul lor două vecine, trezite din somnul de după-masă, ieşiră în stradă în urma zgomotosul trecător. Înfofolite în cojoace se întâlniră la gardul meu, una traversă strada, cealaltă se-ndreptă pe trotuar spre ea.
Câinii au părăsit gardul şi poarta în ciuda ţipătelor care se mai auzeau încă, dar distorsionate din cauza depărtării, iar de aici de pe acoperiş căciula lui cu moţ mai putea fi zărită. Brusc, mai apoi, nu se mai auzi nimic.
Am vrut să continui în munca mea, să termin reparaţia, dar le-am auzit pe babe mirându-se cât se poate de clar. Dialogul, l-am auzit, l-am descifrat...
„
- Ai văzut, cum făcea?
- Da şi dacă te uitai la faţa lui când înceta să strige, părea ca un om normal.
- Cred că atunci când doarme nu se vede nimic anormal.
- Da, dar oare visează ceva?
- Cred că atunci când visează este normal.
- Da, aşa este, visează normal, arată normal şi totuşi...
- Cred că în el ceva este nelalocul lui.
- Da, dar nu se vede
- Ca şi cum ar ploua tot timpul în el; ferindu-se de stropii de ploaie strigă la ea să înceteze...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc