„Neîndoielnic fusese sigur frig astă-noapte!” şi gândul acesta îmi veni brusc în minte, la fel ca lumina aprinsă, ca ploaia sau ca dimineaţa. Dragele mele nu au ouat nimic. În privinţa asta nu aveam nimic de comentat. Nu mai contează nimic, căci ceea ce s-a-ntâmplat nu se mai întâmplă. Dragele mele m-au privit şi de data aceasta rugător şi în spatele acestor priviri am simţit neputinţa lor, vina lor. Mi-am zis atunci: „Ce bine că sunt cocoş!”
Ce bine că sunt ceea sunt era o mistificare, era bine să fi Zeu!
În acelaşi timp m-am gândit că îmbătrânesc şi prin asta nu reuşesc să-l chem la timp pe Marele Zeu. „Oare am voie să mă gândesc la asta, să fiu şi eu un mic zeu!”
Capacitatea mea se referă la înţelegerea profundă pe care o am asupra găinilor, la hipnotizarea lor şi la felul în care mă urc pe ele. „Oare astea îmi dau dreptul să fiu un mic zeu?!”
Cealaltă însuşire se referă strict la mine, la vocea mea; la chemarea pe care o invoc şi la apariţia ulterioară a Marelui Zeu. Atunci primim mâncare şi apă, sunete şi curăţenie. „Marele Zeu este Mare de tot!”
Ceva s-a schimbat şi vocea mea nu mai sună poate cum trebuie, este de vină bătrâneţea? acest obstacol pe care l-am simţit şi în privinţa dragelor mele, în urcatul meu pe ele, tot mai anevoios parcă.
De la o vreme Marele Zeu nu mai vine şi noi nu mai primim nimic şi găinile nu mai ouă şi tot aşa...
Vecinii nu luaseră în seamă absenţa de la întrunirile obişnuite ale zilei al vecinului. Spre seară totuşi cineva intră în curte şi-l strigă. L-au găsit suflând greu, căzut în bucătărie. L-au dus la spital şi se pare că acum se simte bine. De găinile lui au uitat momentan. Probabil că dacă durează mult spitalizarea vecinului, le vor tăia, căci fiecare este prea ocupat cu treburile lui.
Neîndoios vor începe sigur cu cocoşul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc