Grecia noastră

Există oameni care suportă, nu simultan, două evenimente identice, atât de dramatice, încât orice elaborare ulterioară privită ca o coincidenţă, lasă să se-nţeleagă: o răzbunare divină, un blestem sau o formă violentă de exorcizare.
Fără a fi departe, pomenim de Lazăr, de naşterea - trezirea lui, de-a doua oară;
"după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc." (Ev. Ioan 11.11)
Acum, odată acceptată de majoritatea europenilor, evangheliile nu mai ascund nimic. Orice manifestare politică, este dusă de-o voinţă economică. Orice război, de-o ambiţie partizană, sau personală.
În nordul Peloponezului, în acea jumătate sudică a Greciei, există un orăşel: Kalavryta.
Moni Agias Lavras, la 6 km de Kalavryta, este mănăstirea în care la 25 martie 1821, arhiepiscopul Patrei a înălţat stindardul revoluţiei. Mănăstirea a fost ridicată pe la 961 A.D., pe vremea când nordul Europei era acoperit de păduri prin care nici soarele nu îndrăznea să treacă.
În secolele ce-au urmat Grecia a luptat pentru independenţa sa faţă de Poartă, faţă de altă religie, de altă mentalitate. Sub patronajul unui ortodoxism habotnic, căci în acele vremuri nu se putea altfel, s-a reuşit supravieţuirea, disuasiunea. Disimularea.
În 13 decembrie 1943 mănăstirea a fost incendiată de trupele germane ce ocupau Grecia în acea vreme, probabil că a ars şi steagul independenţei ţării păstrat în clădire. Mai mult, ca represalii pentru rezistenţa localnicilor: 1436 de bărbaţi şi băieţi din Kalavryta au fost ucişi. Asemeni multor ceasuri din lume care sunt oprite în clipa când timpul este asasinat, când secunda explodează datorită atrocităţii la care este supus omul aflat acolo şi aici ceasul catedralei este temporar oprit, la fiecare aniversare.
Mult mai târziu, la 5 aprilie 2000, preşedintele Republicii Federative Germania, Johannes Rau a vizitat Kalavryta; unele dintre cuvintele domniei sale au fost:"Maybe then it can be proven that even from Kalavryta, this place of memory, a road towards the future begins." Preşedintele Republicii Elene Kostin Stephanopoulos a răspuns politic: "Greeks and Germans met with totally different feelings than on that terrible day and time." şi dânsul se referea strict la acea zi mimetică de decembrie. Simularea.
Grecii numeau "ditiramb" pe cel născut a două oară, dar asta nu ne spune nimic precis pentru că Dionysos era "ditiramb"-ul şi în această postură stă amnezia, uitarea şi ceea ce Alzheimer ne-a lăsat moştenire scrisă. Tocmai în acest dans al memoriei, frumuseţea compunerii stă în descompunere şi asta în altă poveste Alberto Giacometti a intuit-o, asemeni "Celui ce mână Caii": The Charioteer. Prezentul se-ntâmplă datorită trecutului. Politica a devenit un ziar mototolit.
În New York Times din 11 februarie 2010 se scrie “If the German government would just transfer money to Greece, people in Germany would feel their worst fears had come true,” said Thomas Mayer, chief economist at Deutsche Bank. (Disimularea)
Este interesantă opinia prin care dacă nu reuşiţi voi, reuşim noi.
"The pressure was apparent in a harsh statement against the idea of a bailout issued Wednesday by the coalition partners in Mrs. Merkel’s government, the Free Democrats. There should be “no direct financial help for Greece,” the statement said. “It would send the absolutely wrong signal to other euro countries that no country has to strain to save any more.”"(Simularea)
Momentele de dans, de învârteală, provin tocmai din falsitatea mişcării; trebuie puşi la zid "PIGS"-şii, este momentul socotelilor, momentul în care criza trebuie nu numai reevaluată, dar şi exemplar anunţată: "Nu mai avem bărci de salvare!"
Să încheiem în onoarea acelora care s-au aruncat abisal la Kasopi, tot în decembrie, tot în Grecia, tot aşa... nu este deajuns să ne trezim?

"A disimula înseamnă a te preface că nu ai ceea ce ai. A simula înseamnă a te preface că ai ce nu ai. Una trimite la o prezenţă, cealaltă la o absenţă. Dar e mai complicat decât atât, căci a simula nu înseamnă a te preface..." Jean Baudrillard