"În sfârşit, nimfele se depărtează: ea se ridică, înaltă în goliciunea ei - dar cine ar cuteza, cine ar fi avut vreodată îndrăzneala să creadă..., duce un picior spre oglinda apei şi chiar înainte ca trupul să se i se cufunde alene - Ovidiu ne spune că nimfele au ţipat îngrozite la vederea chipului neaşteptat al unui bărbat; că au înconjurat-o pe Diana ca s-o ascundă; dar în ceea ce-l priveşte pe Acteon, aceasta nu-i decât o reconstituire şi pentru el însuşi o anticipare barocă - fiindcă în clipa în care l-a fixat privirea Dianei, în clipa în care ea însăşi, care nu e decât fiinţa fără de viaţă şi fără de moarte, negarea peisajului în care se mişcă şi se arată, imposibilitatea însăşi a unui loc în care el ar fi putut s-o aştepte vreodată..." 1.)
Marele Vânător Acteon a văzut cercuri, cercuri; "La fel ca şi senzaţia pe care-o ai când apa iţi conturează formele corpului..." 2.) ale ei? ale divinităţii încercate de el?!
Să ne amintim de Eminescu...
1) Pierre Klossowski, Scalda Dianei, Ed Nemira 2002, pag.61
2) Comentariul Ruxy
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc