Singurătatea bărbatului singur

 Muzeul de arheologie din Pirgos, Eleea, Peloponez, Grecia

Bărbatul încornorat, trădat, substituit, înlocuit, alcătuia în marele Ev Mediu, portretul celui ce la rândul lui trăda, fugea, dorea, altfel că acesta, fără dorința majorității, a devenit Diavolul; bărbatul singur.

Este inutil să povestim despre celibat. Putem povesti inutil despre călugări. Ori reciproca nu este valabilă, oamenii de rând au atașat celibatului o mulțime de păcate și-au încornorat acestea religios. În partea cealaltă, a religiei, s-a format o oaste, împotriva celeilalte, dar tot din celibatari -neconvinși.

Suntem în Grecia antică acum și coarnele, pentru că vitele, erau foarte prețuite, creșteau mai greu ca și oile sau mai ales ca și caprele. Mai mult chiar, taurii erau privilegiați. Sigur că erau și ei sacrificați, ca orice animal, dar, mare atenție erau urmăriți mai ales cei albi. Lucru astăzi rar și noi știm de ce.

Omul singur este descalificat social. Intențiile lui sunt tot timpul interpretate, natural fiindcă n-are martori. Omul singur nu este urmărit de nimeni. Toate profilele psihologice atașează omului singur -cazul nostru omul modern, izbucnirile, vulcanismul, atentatul, terorismul. În viziunea modernă, neschimbată oarecum de cea medievală, omul singur este sigur Necurat.

La Messenia, la sud de Pirgos, în vestul sudic al Peloponezului am văzut imagini cu tauri însoțiți de forme circulare -forme de înțelepciune, de acceptare.

Îmi este dificil acum să-mi apăr o teză a singurătății, a urmăririi celui singur; alții mai buni ca mine, precum Kafka, au reușit-o perfect.

Artemision, Messenia, Peloponez, Grecia

Coarnele astea ce însemnau pe vremuri fertilitate, continuitate, progres, astăzi, în mentalitatea creștină, dau roadele păcatului. Păcat de vacă, că se caută cea fără coarne.

L-am întâlnit pe omul căruia i s-a extirpat o amintire

Nu pot măsura în timp acel sentiment ce-mi provoacă o amintire. Nu am metrul dorit și orice dimensiune mi se pare prea mare și amintirile sunt atât de mici. Și se strecoară ca apa prin nisip.

Am avut ocazia unică de a întâlni pe cineva care putea să-mi povestească la nesfârșit despre felul cum sunt eu, despre ceea ce reprezint eu și totuși, nu mă putea identifica cu nimic, nu putea realiza o comparație cu nimeni. Am înțeles atunci că deja-vu-ul se datora unei boli, chiar citisem deunăzi despre asta. În schimb nu-mi puteam dezlipi privirea de privirea ei, de fiecare dată când vorbea de mine, ochii ei se aplecau spre pământ.

Mi-am făcut un program să o vizitez și, ca o mare curiozitate, să o ascult ce-mi povestește despre mine. Am ales o oră de dimineață, când mintea, încă trează și lipsită de medicamente mă purta pe teritorii necunoscute. Am crezut de multe ori că mintea îmi joacă feste și felul acesta de rătăcire chiar îmi plăcea căci nu știusem să fiu așa un mare călător. Teritoriile acelea nesfârșite evocate de ea îmi trezeau vise, ca și cum trenurile apucă gara ca să plece, visele se petreceau care încotro printre macaze.

Cu o mare voință, sigur la chemarea ei, reușeam să o văd, fiind ocupat cu zbaterea mea de zi cu zi. În final, descurajat fiind, am apucat să abandonez, aveam atâta de mult de lucru.

Muzeul din Cimitirul Antic al Athinei, Athina, Grecia

Pentru mine, ca femeie, a-l vizita pe omul căruia i s-a extirpat o amintire este o datorie. Am impresia că deja nu mă mai cunoaște. Dar dansul meu nu se termină aici.

Silenus

Olympia Museum, Greece

Obstinația și ostentația lui Silenus îl face cel mai dorit.
Circula bancul cu pricina în privința mărimii pe vremea când eram puști.
Femeile dădeau calificative sexului bărbătesc pe care-l doresc, ca în final să termine cu „dar să fie mare”.

Muzeul de la Olympia este poate cel mai plăcut loc pentru a privi; este pe un singur nivel, este foarte spațios, luminos, chiar multă lumină naturală. Pentru a-l privi pe Silenus trebuie să avem privirea educată.

Mai jos o minunată imagine a muzeului pe vremea când Silenus nu era expus.

Privirea celuilalt - fuck you

În drumul meu zilnic spre servici, atunci când aglomerația întrece orice așteptare autistă, cotesc pe un sens unic de vreo sută de metri după care intru în cartierul nou, pe care niște antreprenori italieni l-au prefăcut într-un șir de case lipite, cu un metru de grădiniță în fața intrării. Puțin mai târziu reușesc să ocolesc acel nod auto pe care mai degrabă l-ai desfunda printr-o lovitură.

Trecând prin lungul caselor nelocuite încă, pe dreapta, la un anumit număr, pe ferestruica zăbrelită aflată în imediata ușii de intrare, apărea un chip de bărbat, trecut de prima tinerețe (chiar și de a doua), care deschidea gura -atunci când eram în dreptul lui, ca și cum ar exclama, ar emana, un „O”, un lung șir de „ooo”-uri.

Cum acest triș rutier nu-l întrebuințam decât o dată sau de două ori pe săptămână, ca și cum să nu profităm prea mult de exuberanța căii ușoare; chipul bărbatului mi s-a întipărit în minte, la fel cu „O”-ul său prelung și repetitiv, dar fără să aud vreun sunet, căci ultima oară chiar am rulat încet cu toate geamurile deschise. Afară cântau doar păsările. 

Nu m-aș fi folosit de această amintire vie, dacă nu s-ar fi repetat și mai ales dacă, în felul său, bărbatul nu mi-ar fi amintit de ceva. De ceva de care eu încă nu pot să scriu cu putere că ar fi ceva real.

Ori tocmai referința că ceea ce văd nu este adevărat (sic!), m-a făcut să caut și-am și găsit faptul prin care un bărbat a fost dat dispărut. Acesta făcea parte din tribul Kawahiva care se găsește la limita izvoarelor fluviului Amazon, la granița Braziliei cu Peru. Bărbatul pronunța vocala care în limba sa înseamnă „Ajutor!”, pe bărbat îl chema... nu pot să transcriu, dar am găsit traducerea: „porumbel”.

Mult mai târziu l-am întâlnit în curte venind spre mine.

Vechea tragedie masculină

Există de când lumea o tragedie strict personală a bărbatului, a celui ce provoacă, ce aruncă. Mai târziu toate evenimentele capătă -sub invenția sa, aspectele cele mai tragice, cum ar fi războiul, molimele, foametea. Nimic nu este surprinzător în înlocuirea adevăratelor scopuri cu surogate, cu idealuri ce momentan impun pacea, confortul sau plictiseala. Apoi, nu departe de-a fi târziu, totul se reia, se reeșalonează, sub alte fețe, sub alte aspecte.

Bărbatul când se plictisește devine periculos.

Le Dernier Combat (1983) un film marca Luc Beson, un film fără dialoguri, un film ce te poate plictisi imediat, pe tine ca bărbat.

Fecunditate masculină

În Vranas, undeva aproape de Marathonas (Maraton), spre vest, se află muzeul Marathon, care a fost deschis în 1975 grație donației omului de afaceri greco-american Evghenios Panagopoulos, în acest muzeu s-au strâns toate obiectele descoperite în zonă; de la cele din preistorie până la cele din epoca romană. Printre exponate se află un trunchi de marmură ce pare neterminat sau dimpotrivă cuprinde esența a ceea ce mai târziu Brâncuși a realizat prin concentrarea într-o singură figură simplă a unei întregi filosofii a zborului. Aici nu avem zbor, ci fecunditate, este îndeajuns atât.

Sculptură din perioada romană, Muzeul Marathon, Vranas, Grecia

Ar părea posibil ca autorul acestei coloane paralelipipedice să fi dorit să-și înceapă lucrarea pornind exact de la falus, dar pare că nu. Odată realizat capul (astăzi pierdut), întregul ansamblu capătă volumul unui bust. Bust care capătă o proporție ce se întinde neobișnuit de mult în jos. Astfel, apar organele sexuale masculine și ar mai fi loc și de pulpe.
Oricare ar fi fost dorința sculptorului, este clar că peste milenii acesta a reușit să propage acea idee a unei fecundități masculine. În fond atât de simplu.

Predomină o masculinitate a naturii

Crin roșu

Oriunde te pierzi în natură, oricum ai privi, vezi o gaură, vezi o pată neagră, un ascunziș. Te duce mintea că acolo nu poți păși sau nu poți băga mâna, natura fecundă te poate dori atât de mult încât apariția ta intempestivă o provoacă. Așadar, educat urban, calci și privești cu grijă. Natura apare așadar eminamente feminină. Dar de unde frica de gaură? Dintr-o conștiință primitivă, sau chiar mult mai apropiată în timp, apropiată ce ține de evul mediu?


Uităm că din peșteră iese un dragon pentru cei nordici, un liliac grozav de mare pentru meridionali sau chiar un ciclop. Dintr-o gaură mică poate ieși un șarpe sau o șopârlă, aceasta din urmă suficient să ne sperie. Dar florile? ce ascund în căușul petalelor? ce ascunde de fapt orice formă ce se dorește a fi penetrată, dacă nu ceva ce va ieși mai devreme sau mai târziu, așadar, prin exteriorizarea sa exagerată, natura este profund masculină!

Tarzan - omul maimuță

http://www.imdb.com/title/tt0023551/

Bărbatul văzu că femeia se zbătu în brațele sale atât timp cât o strângea mai tare.
Apoi, mai văzu că femeia se liniști odată cu lipsa sa de vigoare.
O licărire se ivi în ochii acesteia și lumina aceia îl sperie destul de tare.
Bărbatul se înfricoșă îndată de ceea ce venea poate prea ușor,
de aceea privind ieșirea-l apucă un fior.
Aruncă nechibzuit balastul ce-l reținea spre viitor.


Ieșind puțin mai târziu afară, dădu de altă lumină,
cu un efect binefăcător;
Dădu de altă femeie ce-i trezi un efect răpitor.

Povestea asta nu se termină niciodată.

... amintire...

„Fiecare bărbat poartă în sine imaginea femeii eterne, nu imaginea cutărei femei anume, ci a unei femei în genere. Această imagine este, în fond, un conglomerat ereditar inconștient, provenind din timpuri străvechi și îngropat în sistemul viu, un ≪tip≫ (≪arhetip≫) obținut din toate experiențele ancestrale legate de ființa feminină, un rezultat al tuturor impresiilor despre femeie, un sistem psihic de adaptare moștenit...”

C.G. Jung, Amintiri, vise, reflecții, Anima și animus, ed. Humanitas, 2008, pag.460.

O simetrie a iluminării

Obiecte identice, locuri identice, același minut al zilei -spre seară, aceeași distanță.
Volume diferite, nuanțe diferite, contrast diferit, profunzime diferită.

O parte din detalii apar, în schimb o parte din nuanțe dispar, totul datorită luminii frontale date de blitz; evenimentul este fulgerat, iluminat artificial, nenatural într-un fel. Și sub aceeași impresie privim oamenii. Totul în același timp, o clipă pe scenă, mai apoi în culise, fără mască, actor obosit. Omul în fața societății, pe scenă, acasă, neregăsit, obosit.

Din cele 24 de ore cât are ziua, un om obișnuit petrece majoritatea zilei în afara familiei, iar dacă are și copii, aceștia pot fi văzuți în primele ore ale dimineții și poate în ultimele ore ale zilei, un contrast de nuanțe.

Un bărbat ancorat în profesiunea sa, își vede familia rar, existența ei sau inexistența ei nu are legătură cu  ceea ce el reprezintă în societate. Acest bărbat se trezește brusc că are familie și o uită în cealaltă clipă, o lumină artificială îi luminează o realitate iar cealaltă, cea naturală o iluminează, în acest balans el trăiește.

Domesticirea

Oliţă de copil, de acum multe, multe milenii: Muzeul din Agora Athinei, Stoa lui Attalos

Omul este cel mai domestic animal! Şi sunt sigur că n-am scris eu primul această afirmaţie. Între cele omeneşti, referindu-ne la gen, cea mai domestică este femeia, dar cel mai domesticit este bărbatul. Educaţia proastă pe care o primesc copiii când învaţă despre mamifere, se referă la faptul că trecând la animalele domestice se uită a se pune pe primul loc: omul. Ca să domesticească primul animal, omul s-a domesticit pe sine însuşi, reciproc individ pe individ, învăţând reţeta, dealtfel foarte simplă, omul a trecut la lup-câine, cal, porc, ajungând până la păsări; furnicile încă n-au fost domesticite, dar se caută soluţii, reţeta umană nu prinde la acestea pentru că ele s-au domesticit la rândul lor pe sine, iar la albine părerile sunt împărţite.


Ulterior, aşa era pe vremea mea, când tot la şcoală te întreba ce sunt părinţii, ce serviciu au, unii copii ezitau în a răspunde precizând ocupaţia mamei; aşa am aflat eu de mamele domestice, cele cu adevărat domestice stau acasă şi în absenţa oricărui ajutor se ocupă de întreţinerea familiei, -se supără cineva dacă folosim cuvântul la modă: maintenance?!


Dacă femeia a acceptat repede domesticirea, a fost pentru că în cadrul speciei, a familiei, gintă, trib, ea însăşi a inventat-o. Putem scrie despre prima doctrină a zorilor civilizaţiei umane, nescrisă, ci doar transpusă oral de fiecare individ de sex feminin, ulterior am numit-o femeie. Pe celălalt, mai păros ca primul, mai negru şi mai urât, l-am numit bărbat. Amănuntele acestei doctrine nu cred că trebuie amintite aici, fiecare femeie le ştie mai bine decât cel ce scrie aceste rânduri, în schimb se poate evalua cum de bărbatul, un individ de-a dreptul sălbatic, a fost pus - la figurat, în laţ.


Pentru a desluşi mai uşor, trebuie precizat că şi bărbaţii se împart în mai multe categorii: în cei tineri, în cei maturi, în taţi, în bunici şi în burlaci, mai sunt subcategoriile de amanţi, întreţinători, homosexuali, bisexuali, şi cred că ar mai fi ceva, dar nu-mi aduc aminte, subcategorii care bineînţeles că se pot asigna oricărei categoriile enunţate.


Dintre toate aceste categorii, cea mai atractivă, devenită aşa tocmai prin domesticire, cea mai numeroasă chiar, este aceea de taţi. Tata este individul care a procreat cu femeia, care prin asta - prin procreaţie, se deosebeşte şi ea la rândul său de celelalte individe ale speciei prin categoria de mamă. Tata, este individul domesticit maxim, mai mult nu se poate, este pragul de sus. Sigur că există excepţii, care chiar în urma acestei domesticiri, sunt indivizi ce consimt să-şi rupă lanţurile, să-şi părăsească familia şi ... cum majoritatea cad din lac în puţ, o iau de la capăt -pentru că se pare că n-au învăţat nimic din experienţa anterioară, şi redevin taţi-taţi, adică mai procreează o dată cu o altă femeie. Cei care au scăpat şi au o anumită alură de libertate, trăiesc în concubinaj, se pervertesc sau devin de genii, ca Gaugain. Subcategoria de geniu trebuie şi ea inclusă undeva, dar nu ştiu clar unde (mai lucrez la asta), tipologia de amant ca întreţinător şi geniu ar fi spre exemplu ocupată de Turgheniev, vedeţi că-i complicat!


De ce bărbatul este cel mai domesticit animal?
Pentru că în timp ce se naşte sălbatic, va deveni aşa; cu ajutorul mamei (care-l pune prima pe oliţă), prima dată, apoi cu ajutorul femeii, pe care o face mamă şi o confundă de multe ori, iar la urmă în senectute se revoltă, îşi redefineşte poziţia faţă de femeie - chiar dacă a trecut în categoria de bunic unde îşi mai pierde timpul cu nepoţii, încercînd fără să-şi de-a seama clar că vrea să-i salveze, răsfăţându-i mai tare decât însăşi mama lor, fiica lui sau nora.


S-a definit clar intrarea în revoltă; andropauza, dar ea nu mai aduce nimic bun, căci vitalitatea a dispărut, urme  mai există doar în amintirile povestite cu prietenii din tinereţe -dacă mai există.


Am întâlnit aceşti indivizi, revoltaţi de domesticirea în care au fost aduşi prin parcuri, unii rupţi în gură de beţi, alţii privind catatonic un soare ce apune prea repede.

De ce exagerăm în a iubi femeile?

« M-am oprit din mers, încercând să amân întâlnirea. Apoi mi-am amintit de ceva.
- Ce înseamnă Călătoare? 
- A, cartea mea de vizită, zise ea descumpănită. Crezi că e ridicolă?
- Nu ridicolă, ci doar provocatoare.
- La urma urmei, cum pot să ştiu unde am să trăiesc mâine? zise ea ridicând din umeri. Aşa că le-am spus să scrie Călătoare. Oricum, să comanzi cărţile astea de vizită e o pierdere de bani. Numai că m-am simţit datoare să cumpăr ceva cât de mic de la ei. Sunt de la Tiffany. Luă paharul cu martini de care nu mă atinsesem şi îl dădu pe gât din două înghiţituri, după care mă apucă de mână. »


Truman Capote, Mic dejun la Tiffany, ed.Univers, 2006, pag.43

____________________________________________________

Acum când iau prânzul, mă gândesc că relaţia dintre bărbat şi femeie începe cu un mic dejun, care poate fi copios sau frugal, în fugă sau pe spate şi de aici poate să înceapă istoria fierbinte a cuplului bărbat-femeie. Un foileton amoros, în care protagoniştii devin regizori proprii. Viaţa intimă, secretă, având o participare reciprocă. Mai aproape de cele ideale scrise mai sus, se dovedeşte în fapt că viaţa de cuplu legalizat este de-o monotonie soră cu lanţul şi acoperită cu o groaznică plictiseală.


Sigur, toate acestea ar părea dezvăluite de lipsa de răbdare pe care bărbatul o are la micul dejun, de exagerarea dimineţii ce dă un optimism solar, şi chiar de faptul că bărbatul umblă la acea oră matinală cu patru picioare -asemeni mitului oedipian, şi ridicând ochii spre femeie o vede în pofta de jos în sus.


Normal că dimineaţa tinerii par mai tineri şi bătrânii mai bătrâni, primii fiind neodihniţi, încărcaţi încă de lumina lunii, în timp ce geriatricii se rostogolesc spre toaletă căutând periuţa de dinţi. De aceea dimineaţa este o exagerare a zilei, arătând o zi infinită, la fel ca femeia descoperită de bărbat.


Încă îmi iau prânzul, profit încă de ocazia unui soare ce abia a trecut meridianul spre apus, ştiu unde va apune, mi-a risipit exagerările şi am primit în schimb frustrările.


De ce exagerăm în a iubi femeile?


Pentru că atunci când o vedem pentru prima oară, când ceva se joacă în pantalonii noştrii, îi vedem numai ochii, dacă o privim din profil, îi vedem doar ochiul. Ochi pe care noi bărbaţii îl mirosim; întocmai ca în desenul pe care un copil de clasa a III-a l-a făcut, urmând linia şi imitând cele văzute la televizor în desenele animate romantice, fiul meu.


Dacă o priviţi pe ea, veţi şti atunci de ce exagerăm în a iubi femeile, pentru că ele nu au nas şi nici gură atunci când dansăm pentru prima oară, mult mai târziu vom accepta că femeile au nasul deosebit de fin şi o gură destul de mare, dar toate acestea vor trece, la fel cum a trecut şi micul dejun.

délire frénétique

pentru Nando şi Fiona, 

personaje plutind pe 

"Banchizele vernil ale fluviului Magdalena"

de Mesmeea Cutita

Ziua aceea de vară, ca un tablou, în care mişcarea se datora doar dilatării, atât. Şi plămânii se dilatau şi se sforţau prin asta să scoată căldura din corp, dar chin zadarnic pentru că o altă căldură îi lua locul şi atunci nu se mai ştia de dus şi de întors, capul ameţea şi trupul întins se relaxa, era singura salvare: să stai nemişcat, doar ochiul rămas afară să se deschidă încet la fiecare oră, o clipă, ca mai apoi să se retragă undeva sus, sub frunte, celălalt ochi nefiind în stare decât să fie lipit de podea.


Atunci de unde atâta frenezie? se întrebă bărbatul privind cu acel ochi adormit femeia, care nemişcată, aruncată parcă dintr-un camion, zăcea mai încolo, la umbra unei marchize roase de vânt şi soare. Doar pieptul ei, bogat încă, dădea dovada că fiinţează, dar doar atât, căci atât-ul era atât de puţin că mult timp toate păreau că se vor termina aşa.


Nu avea nici un avantaj în cele ce vor urma, nici vârsta, nici măcar visul, căldura reuşea să blocheze până şi gândul că s-ar putea ca mai încolo să se întâmple ceva. În afara zidului verde ce împrejmuia fluviul, nu exista nimic, în afară de ceea ce în faţă era doar o coadă de şopârlă pe care navigau, sopârlă moartă bineînţeles,  aşa părea fluviul lat în culoarea stinsă de căldură.


Noaptea veni stingând focurile pe care soarele le aprinse virtual în marginea pădurii tropicale, apusul semăna cu o răbufnire de lumină roşiatică ce se stinse în urma ninsorii stelare. O linişte apăsătoare opri până şi vasul, apa îşi schimbă culoarea devenind translucidă, totul dublat acum, totul la puterea doi. Un ţipăt de pasăre anunţă vacarmul ce avea să vină şi în câteva minute lungi pădurea tropicală prinse viaţă, aripi fâlfâiau deasupra, mişcări clipocite se auzeau în jurul ambarcaţiunii, un sâsâit vesti luna, care se ridică repede de teama şarpelui ce-ar putea să o înghită.


Zgomotul devenea asurzitor, cel al maimuţelor agitate era în prim plan, departe, în pauzele dese o felină îşi primea partenerul, ţipetele ei dureroase încărcau aerul cu mirosuri sublime, descătuşate acum, şi se îmbibau în nările tuturor pregătiţi pentru împerechere, şi din nou maimuţele.


La apogeu luna se înconjură de ceaţă, un ochi pătat privea un infern al juisării sexuale continue, galbenul ei ridică la maximul gelozia instinctului de posesie şi el -bărbatul, se ridică şi se aşeză lângă dorita lui. Un impuls îi săgetă creierul, care golit acum de sânge, agita inima şi prin bătăile anapoda trezi pe cea care dintr-o dată simţi că toată această frenezie naturală din jurul lor trebuia conjurată cu a lor; se întoarse şi ea la el.


Cum erau aproape goi, ea simţindu-i puterea, se ridică şi se aşeză pe bazinul lui întocmai ca pe şaua unui cal, oprită să vină la vale spre pulpele ce zvâcneau; cu genunchii pe podeaua de lemn. El privi luna care-i lumină lateral faţa, întinerind-o şi vântul uşor porni îi descoperi urechea în lobul care sclipea rubinul; se porni. Porniră. Se iscă acel delir frenetic.


Mangrovele apăreau din neant şi se ridicau deasupra lor, pe aceste rădăcini amfibii, mii şi mii de vieţuitoare veneau la apă, unele pentru a le devora pe celelalte, unele pentru a le devora pe cele ce devorează şi cercul acesta carnal nu se încheiea niciodată, pe o punte de vas din apropiere o femeie trecută de vârsta elanurilor sexuale delira acum, oprind orice zgomot în jur pe o mare distanţă. Victima mai trăi o clipă în gura răpitorului şi prădătorul slăbi strânsoarea la auzul acestui zgomot nou şi neştiut. Chiar şi maimuţele icneau aburite de  pârţurile masculilor excitaţi. Păsările treceau acum în linişte admirând mişcarea aceea albă ce se răsucea în jurul lunii.


Dacă lumea îşi încetă mişcarea, ei au mers până la capătul ei, în prăpastia deschisă între uman şi sălbatic, ea -femeia, strigă chemând sălbaticul şi atunci toată acea junglă a fluviului Magdalena înţelese că omul - bărbatul şi femeia se eliberaseră şi începu din nou vacarmul, premie cu ţipete şi crengi aruncate în apă, cu găinaţ - pe care liliecii şi păsările îl scăpau acum din belşug asupra vasului.

Boem - Boemia - Bohemia

Vltava - vedere din dreptul Muzeului Rudolfinium

Gândul că poţi trăi o viaţă nepăsător, neatins, nebăgat în seamă, invizibil, mi-a ascuţit tot timpul mintea, am realizat aşa existenţa confuziei - dorind, este adevărat, dorind să fiu păcălit măcar o dată. Viaţa pe care am trăit-o până acum nu mi-a dovedit asta: adept al principiilor civilizatoare, chiar beat urlam la opoziţia lenei faţă de muncă, conştiinţă şi datorie versus vis şi plutire; două medii ce nu se întâlnesc niciodată.

La Praga am fost atent, încărcat de stresul călătoriei, al timpului scurt, aşa am reuşit să surprind şi să mă surprind; nu ăsta este scopul călătoriei?

Admirând vaporaşele, atât de multe pe râu - Vltava este de două ori cel puţin mai mică ca Dunărea, am privit la barca ostentativ de singuratică ce totuşi avea o direcţie şi nu mergea în derivă. Când s-a apropiat de ţărm am urmărit spectacolul dat de cei doi ce ocupau plutitoarea.

Impresia teribilă, irezistibilă în a privi frapiera în care tolănea o şampanie cu o soră a ei, pe bancheta bărcii şi, un individ de vârsta mea sau cam aşa, servind un pahar spumos.

Pe loc, în acea clipă, am simţit cea mai mare bogăţie spirituală transmisă telepatic pe care un bărbat o poate transmite hedonistic celorlalţi, fără şă-şi de-a seama, fără să fie un promotor sau o modă a purtărilor sale, a exhibiţionismului sau pur şi simplu a evaluării în real a eu-lui personal.

Am continuat să fac poze fără să fiu invidios măcar o clipă, dar trebuie să recunosc că odată primit acest mesaj din mediul exterior, eu nefiind chiar într-un turn de fildeş, am căutat să mă bucur -telepatic sigur am transmis lucrul acesta celorlalţi, că sunt martor al acestui eveniment. Iubesc întâmplarea şi voi face negreşit toată viaţa să o întâmpin aşa cum se cuvine.

Pentru că ştiu că mulţi cititori citesc impresiile mele ca fiind total pur imaginare, vreau să-i răsfaţ cu o imagine a colegei de masă, a celei ce stătea la masa alăturată, care la rândul ei, chiar fiind din Spania, privea tot acest răsfăţ masculin. 

Viaţa din acest mileniu este de fapt o luptă continuă a stresului ce doreşte să-i suprime omului dramul de libertate pe care-l mai are, nu discutăm felul în care libertatea se pierde continuu, dar omul reuşeşte prin toate subterfugiile, păcăleli şi confuzii, stări boemice, să reducă presiunea, cei care reuşesc devin în fapt cei mai adaptabili, ultima formă de refugiu uman -adaptabilitatea; exteriorul lor - interiorul ţie!

Bărbatul - arteziana domoală?

motto

Primul bust pe care l-am privit cu atenţie a fost cel al unui bătrân care mi s-a părut a fi orb:

după câte se pare, el cântase bătăliile;

căci acestea erau subiectele de pe laturile piedestalului său;

un singur chip ocupa faţa anterioară; acesta era un tânăr erou;

îşi sprijinea mâna pe apărătoarea paloşului,

şi se putea vedea braţul unei femei,

care-l ţinea de plete şi care părea să-i domolească furia.

Denis Diderot, Bijuteriile indiscrete, ed. Paralela 45, 2004, pag.198. jos

M-am născut în anul în care slavii de la răsărit s-au dus peste slavii de la apus. Războiul scurt ce-a urmat a fost unul politic şi nu religios, cei care erau ortodocşi s-au dus peste cei catolici, care de fapt erau mai mult atei. Cei care ar fi trebuit să fie atei, au dovedit mai târziu că pot fi habotnici, ori toate aceste contradicţii, ca şi altele locale, au făcut ca anul naşterii mele să fie unul dificil: m-am născut datorită operaţiei de cezariană.

M-am născut în Bucureşti, în mijlocul lui, în raionul V.I.Lenin; cel puţin aşa scrie pe Act.

Maternitatea era pe o colină pe care Dâmboviţa n-o putea inunda niciodată, mai târziu un mare dictator a construit acolo un templu, l-a botezat Palatul Poporului.

Datorită împrejurărilor, am colindat această ţară de mic copil, câţiva ani mici în capitală, apoi multe vizite dese, începutul copilăriei în Banat, cei mai frumoşi ani în Ardeal, la Sibiu, apoi din nou în Banat la Timişoara, armata la Cluj, mai precis la Someşeni. Moldova o cunosc ca-n palmă, acolo lângă Târgu-Neamţ aveam bunicii din partea mamei, pe Valea Oltului, cei din partea tatei.

Munţii preferaţi?

  Munţii Retezat.

O boală de inimă, datorită unei malformaţii din naştere, mi-a mai făcut un buletin de Bucureşti, mai precis la Fundeni; vizite şi de trei ori pe an, o săptămână, două, aproape şapte ani de tratament medicamentos. Atunci am învăţat să zbor cu avionul, cu AN-24 adică.

Adică acum nu am mai nimic, nici pe dracu'!

Un muzeu din Bucureşti?

  Muzeul Antipa.

Marea Neagră a devenit într-un fel balsamul fiecărui an, aerosolii peninsulei oraşului Constanţa erau cei mai recomandaţi; la Cazino. Acolo am dat piept cu primele ruine antice, cele la vedere, din preajma Bisericii Catolice, apoi Mozaicul, apoi Muzeul Naţional de Istorie cu Ovidiu numărând pe cei care intră.

Un loc din Dobrogea?

  Histria.

De câte ori?

  De cel puţin cinci ori am fost la Histria!

Într-o zi, la o plimbare spre Păltiniş, pe când stăteam la Şanta; la chioşcul din centrul staţiunii am văzut o carte aşezată cu mare grijă (căci avea o supracopertă albă), Odiseea, de Homer. Eram elev şi pe vremea aceea marele Noica trăia şi se plimba împreună cu familia sa, cu cei care aveau grijă de el, acolo. Sigur a trecut la o distanţă apropiată de mine în lungile sale plimbări, dar eu n-aveam cum să ştiu şi tot ceea ce presupun acum este fantastic.

Râu sau fluviu preferat?

  Dunărea, era să mă înec în Dunăre, la Tulcea, la insulă; la bunici, în Olt nu aveam voie să facem baie, nu cred că am intrat de trei ori în Olt.

Citisem Legendele Olimpului de Alexandru Mitru de nenumărate ori - am un defect, pot citi o carte şi de zece ori, ori Odiseea era ceva foarte nou pentru mine (eram şcolar). Am citit-o în câteva zile, n-am înţeles nimic. Ambiţia de-a demonstra mamei că nu a dat banii degeaba a fost unul din motive, cartea fusese cam scumpă.

Culoare preferată?!

  Albastru.

Se poate spune de ce?

  De cer a auzit cineva?

Mulţi ani după aceea m-am trezit că îmi aduc aminte de pasaje, de metafore, de comparaţii, din Odiseea; n-am mai recitit-o niciodată de cap la coadă, da, un Cânt de la cap la coadă am citit.

Din toate exemplele, eroice, căci bărbatul este un erou, este erou pentru că se luptă cu viaţa, felul în care o face mă face să scriu asta, iar femeia este o eroină, felul în care luptă cu viaţa, o face aşa - exemplul este Ulise. Un exemplu sălbatic merită scris, leul şi leoaica, sunt pentru mine, două fiinţe ce se joacă cu sufletul meu, fiecare în parte, reuşesc să mă facă să pricep joaca bărbatului cu femeia.

Minciună sau adevăr?

  Înţelepciune.

Adică vă bateţi joc de mine!

  Nu, viaţa te învaţă când trebuie să minţi şi când trebuie să grăieşti adevărul, este o dispoziţie de a fi loial şi în sensul minciunii şi al adevărului.

Adică n-am înţeles nimic.

  Felul în care poţi ocoli nenorocirea prin minciună, ca mai apoi oricum adevărul - ca lemnul din apă, să iasă la iveală, dar daunele să fie minore, fac parte din ideea că viaţa ar fi lipsită de sens fără minciună.

Deci iubiţi minciuna!

  Nicidecum, am martori... dar dacă o dată trebuie să minţi pentru a zbura, fă-o, pentru a te strecura, fă-o, pentru a iubi, fă-o, pentru a cerceta, fă-o, pentru a crede, fă-o...

Am vârsta care îmi impune un mare respect faţă de Ulise, am vârsta minunată când cu ochii larg deschişi văd - şi mă repet, văd că lumea este un studiu permanent. Îmi lipseşte, este adevărat, sunetul, îmi lipsesc multe, simţurile scad odată cu trecerea anilor, memoria joacă feste, amintirea la fel, visul nu încetează să te transporte. Nimic pentru a decade, un bărbat trebuie să vadă trecutul ca o carte de vizită, ca tatuajele maori, ca desenele rupestre, ca saltul celor din tribul masai, nimic pentru regret.

Regret, atunci?

  Că timpul trece şi că n-am să pot împărtăşi totul!

Ce nu vă lasă?!

  Viaţa, faptul că pentru a trăi trebuie să muncesc şi să am grijă de cei din jurul meu, de familia mea!

De ce nu plecaţi, asemeni lui Gauguin, asemeni multor oameni celebri?

  Pentru că eu nu plec niciodată, eu mă îndrept, la fel ca Ulise, eu încă rătăcesc!

Când ajungeţi atunci?

  Când voi muri.

Am făcut totul pentru a determina că partea masculină nu este un artist sau un doctor, un inginer sau fotbalist, un ministru sau un profesor -şirul poate continua, am făcut totul pentru a demonstra că un bărbat pentru o femeie este un vânător.

Un bărbat este ultimul vânător de pe această planetă şi femeia lui, prada lui, urmărită, petrecută prin el, este complementul renaşterii; copiii ce vin mai apoi.

Eu, bărbatul, am făcut această fotografie, poate ea vă ajută mai lesne să pricepeţi ce-am scris! :)

Bărbatul nu este o arteziană domoală!

Eu, bărbatul

http://photo.fishki.net/comment.php?id=28152

Sunt într-un audit de cacao, dar am să scriu deseară despre mine, despre eu: bărbatul!

Timpul pe care ni-l pierdem

http://www.blogher.com/time-management-people-add

De fapt timpul nu se opreşte niciodată; minciuna celor care hipnotizează clientul pentru ai povesti mai târziu o viaţă întreagă face parte din preambulul actului în care actriţa doreşte şampanie în piesa în care se joacă Madame de Pompadour, nu i se dă Moët, ci doar suc dulceag alcoolizat; în schimb mai târziu în Madame Bovary cineva, în ciudă, pune în pahar cucută. Preambulul era de fapt dorinţa femeii.

Momentele în care femeia visează sunt numărate, ar trebui să scriu altfel, timpul în care femeia visează este scurt, dacă nici acum nu am fost înţeles revin altfel: femeia reuşeşte prin vis să-şi îndeplinească toate dorinţele, toate ca şi cuvânt, ca termen, au un suport temporar, timpul trece, visul se spulberă, dorinţa rămâne în aer fără suport. Nimeni nu greşeşte, în spatele nostru cineva biciuieşte secundele, acestea, rupte-n gură de durere ne depăşesc; timpul ne-o ia înainte. "Celei mai frumoase!" a scris Discordia pe măr.

Am vrut să scriu altceva şi m-am amăgit, atenţie că devin plângăcios -o clipă şi-mi şterg mucii; apoi am să scriu despre eroi, despre flamuri şi steaguri, vânt şi virtute. Ce vor cei ce stârnesc atari idei? În afară băgării lor în seamă? Care este suportul lor? Câte femei au iubit ei? sau, Câte femei îşi amintesc că au iubit?

Pot afirma că în pragul anului când tânărul a iubit, mai iubeşte o dată, mai priveşte o dată; aşa a devenit adult, mai târziu matur se va feri să recunoască asta. Femeia, tânăra ce a visat tot timpul la asta, va avea mai mult timp de a gândi la asta. În timp ce bărbaţii se unesc, femeile se despart, bărbaţii pentru a se susţine, femeile pentru a cunoaşte.

Aşa văd eu lucrurile în această iarnă.

Bărbaţii urşi

http://www.aloneuniverse.com/index.php?option=com_k2&view=item&id=260:kodiak-island-alaska&Itemid=312

Am admirat întotdeauna sălbăticia unui univers populat de dorinţele de supravieţuire, admir asta pentru că mă regăsesc în ele -în dorinţe, în eleganţa mirosului, a poftei nesăbuite, a pierderii presimţite.

Cei trei urşi Kodiak sau urşi grizzly de Alaska, sau mai simplu cei trei URŞI, privesc în adâncul prăpastiei; acolo s-a dus somonul cel mare? acolo trebuie ei să ajungă?, acolo unde-i îndeamnă mirosul şi nu pot? toate aceste întrebări puse de un primat superior nu reuşeşc să înconjoare această imagine mai bine decât o pot face figurile lor, privirile aţintite datorită dorinţei.

Toată viaţa voi restabili dorinţa, nu voi dovedi nimic, dar odată cu această încercare voi restabili şi echilibrul. Aceşti trei urşi de poveste par a se avânta, nimic nu-i poate opri, sentimentul atavic îi copleşeşte, apa care curge în cascadă într-un zgomot infernal nu le abate atenţia. De câte ori n-am auzit claxonul din spatele meu, eu cu gândul şi cu capul în nori. Dar peste toate acestea dăinuie admiraţia unui caracter al celui ce încearcă, pentru că niciodată, nicicare, în sălbăticia lor, nu se vor arunca în prăpastie, vor şti unde să se oprească, noi oamenii nu ştim.

Le feu follet - plimbarea

pentru C

de aici am început
http://scorchfield.blogspot.com/2011/02/le-feu-follet-marea-singuratate.html

     Perioada de căutări corespunde începutului şi sfârşitului, alfa şi omega dacă vreţi. Bărbatul caută la început, este vitală această căutare, corespunde cu maturitatea hormonală, cu dorinţa, cu iubirea. Apoi, totul devine pasager, superficial, difuz, bărbatul ce a ajuns să cunoască nu mai pune valoare pe ceea ce tinereţea l-a iniţiat şi de fapt aşa ar trebui, valorile fac parte din plictiseala sa, monotonie, vicii.

     Alain este un tip aparte, îşi caută prietenii, fiecare prieten posedă o tipologie clară, indiferent dacă acest prieten este bărbat sau femeie, sau dacă are familie sau nu, sau dacă are la rândul lui o mulţime de prieteni sau este singur; Alain a ajuns în pragul de unde-i înţelege pe toţi, pragul uşii fără uşă.

Alain merge pe stradă, el mai ţine minte că este Alain Leroy, "marele hipnotizator social"; în mersul său aristocratic se vede nepăsarea, nu-l mai miră nimic. Aici încă Alain vede lumea, tot ceea ce se-ntâmplă în jurul său, nu-i scapă nimic, nu este obosit, paloarea pe care o văd alţii în obrajii lui are origini străine lui, dar va rezolva şi asta.

     O întâlneşte pe Jeanne, o veche prietenă, un caracter opus celuilalt de la care tocmai a plecat, Dubourg. Revoltă feminină, împotriva a ceea ce Dubourg, ca bărbat, a lăsat steagul jos. Pentru Jeanne, Dubourg nu mai luptă, ci doar vorbeşte, în el vede "bărbatul domesticit", mistic, preocupat de "egiptenii" lui, -Dubourg scrie istorie, dar nu o trăieşte. Alain priveşte şi ascultă, poate pentru puţinele dăţi a devenit un ascultător.

Le feu follet - marea singurătate

pentru C

    Pe bărbatul pe care-l vedeţi în imagine îl cheamă Alain, el este "fabulosul" Alain Leroy, neîntrecutul bărbat care transforma plictiseala anturajului său în dezmăţ total, dialogul era ridicat la nivel de artă, beţia la o alternativă a vieţii. Dar Alain nu mai poate face toate acestea, pentru că de patru luni nu mai bea deloc alcool, cura de dezintoxicare a fost severă şi sevrajul încă mai are putere asupra intelectului său, intelect de o mare valoare, aplecat asupra singurătăţii bărbatului într-o lume în care dorinţele îi astupă vederea. Acum în acest fragment el vede, sau mai bine scriu că încă mai vede. În jurul său lumea există pentru că se mişcă, pentru că vorbeşte, pentru că unii fac anumite fapte sau gesturi; lumea trăieşte mai mult ca el, şi pe deasupra îl doreşte. O făptură umană întruchipată de o tânără vrea să-l aspire, să-i citească mintea, să-l dorească prin asta, dar el nu poate, pentru că absenteismul alcoolului i-a secat toate dorinţele. Alain priveşte poate pentru ultima oară lumea, apoi se întinde uşor şi ia paharul de lichior lăsat de un prieten ce a trebuit să plece grăbit. Bea.