Maşina maşinuţa

Doamne Dumnezeule; am învăţat să conduc bine maşina numai de atunci, de când am cumpărat-o de la soţul meu; maşina maşinuţa noastră.
La divorţ, în faţa judecătorului, mi-a promis că-mi lasă tot, porcul! Tot pentru a fi liber, şi copil şi casă, şi teancul de poze şi anii petrecuţi cu el, dar maşina nu. Maşina maşinuţa trebuia să o cumpăr, să o trec pe numele meu de fată este adevărat, dar să-l despăgubesc. Pentru asta merita şi el ceva, asta fiind viaţa lui petrecută în jurul meu.
De atunci conduc din ce în ce mai bine şi credeţi-mă că la vârsta mea de aproape patruzeci de ani arăt tot atât de bine. Conduc acum maşina maşinuţa mea. Dimineaţa aproape de ora opt îl duc pe Paul la şcoală, pun muzică domoală şi mă arunc în traficul aglomerat. Conduc şi ascult muzică, în spate Paul tăcut şi adormit, afară numai maşini şi semafoare. Sunt singură, Paul este singur, maşina zvâcneşte. Nici măcar nu mă uit la ceas, timpul în marea de maşini din jurul meu nu are nici o valoare; ajungem când ajungem şi Paul crede la fel. Câţi suntem în universul nostru? Doi? Trei cu maşinuţa ... dar cât poate trăi o maşinuţă?
Maşina zvâcneşte prin faţa semaforului, aproape am ajuns. Aş vrea să merg şi să nu mă opresc niciodată. Eu la volan, Paul în spate. Tot timpul. Oare ce-am să mă fac când n-am să mai pot conduce, sau când Paul va conduce el, sau când se va duce singur la şcoală, sau mâine?
Ce este mâine?