Când Jerome K. Jerome a scris „Three Men in a Boat (to Say Nothing of the Dog)” a avut conștiința intimidată de-o călătorie-n trei care s-a transformat într-un chestionar în care lipsurile și întrebuințările (a se citi „skills”) s-au arătat de fiecare dată nepotrivite. Singurul martor a ceea ce scriu eu acum este în scriere, mort demult; câinele, barca-i la muzeu.
Poți arunca o piatră asemeni discului olimpic și să transformi o gâfâială într-un țipăt divin, iată cum devine un interviu de angajare într-o hipstereală de metrou, în care la fiecare stație unul îl împinge pe celălalt să coboare.
Într-un „meeting” televizat i-am așteptat pe cei trei călători în barca mea, neștiind încă dacă eu sunt câinele sau barca însăși. Am decis că trăiesc și-am ales câinele. Pentru cea mai bună transparență, cei trei sunt magii de la Răsărit, se știu ei, cei trei apostoli evanghelici, se cunosc ei, sau mai aproape de mediu balcanic; Take, Ianke și Cadîr, antagonic ei.
„Cel ce vinde” îmi prezintă firma; un lung șir de poze într-un „power point” lipsit de grație, asemeni acestui blog: fond deschis și scris închis. Etape, poze; „goals”, poze; „desires” o singură poză.
O avalanșă de explicații nedorite se întrebuințează într-un mecanism ce avansează dincolo de plenitudinea zborului cu aripi, zbor pe care l-a încercat Icar, topindu-se.
„Cel ce distribuie” mă-aruncă în neologisme, parametrii, protocoale, mai puțin algoritmi, mai ușor în matematică, în fizică, chimie de alt fel. Știința se naște nu se dezvoltă, progresul există nu se cercetează și suntem digitali ce pula mea! (Expresia îmi aparține)
„Cel ce încearcă” testează, pe mine, „camera” lui (o închide, o deschide), n-am fustă, nu trișez, nu-s „niemann”.
Apar darurile, odată cu lipsurile, cu uitările, cu confuziile, cu așteptările.
Suntem pentru că lipsim altfel. Pascal: „M-ai găsit pentru că m-ai căutat!”. Deontologie previzibilă, google la greu în barcă, istorie antică în limba engleză, de așteptat cum se pronunță „Gaugamela” în limba ultimului mare imperiu cu cea mai longevivă regină. Ce ambiție să fii imperiu ca dimensiune istorică și să rămâi „spălătoreasă” a unui exit_european executiv regat; regină.
Apar binarii, digiții, secundele și stră-strănepoatele lor, nanosecundele. Se nasc în „dialog” memoriile, cele fizice, cu RAM-uri, ROM-uri (orice interpretare vă aparține), o lungă eclipsă a unor noțiuni ce țin de bunul simț al oricărui mânuitor de coduri sau al celui ce mânuie „mărgelele de sticlă”.
„Cel ce încearcă” remarcă în ceea ce eu n-am subscris, revizuiește în ceea ce eu n-am relatat.
„Cel ce distribuie” testează: atunci am hotărât că nu mai sunt câine, ci barcă. Să fie un final, un țărm („inshore”) shakesperian, într-o piesă bine-cunoscută.
Sunt barcă și singurul meu pasager este câinele.
Cum s-au petrecut lucrurile?!
„Cel ce vinde” a rămas cu taraba goală, nepăsător fiind n-am încercat ieftin, n-am negociat. Poți vinde ceea ce tu însuți cumperi, ca vânzător, este cel mai ieftin pentru tine. În partea cealaltă, cumpărător, nu poți revinde, deci este scump.
„Cel ce distribuie” a avut un discurs, felul în care „se poate”. Trist, fără muncă continuă și experiență, delta devine o mlaștină. Trebuie canale, subterfugii, nu ilegale ci descoperite, se numesc: canale, ține de Veneția ca oraș și cultură, de Olanda ca țară și existență.
„Cel ce încearcă” a avut onoarea să-ntrebe de „ceea ce fac” și răspunsul a venit ca maimuțele-ntru-copac, „nobel neanderthal genome project”: de pe google!
Nu există un final, un asemenea interviu te poate urmări toată viața asemeni unui ciclu, unor eclipse (pentru că tot am pomenit de ele), personajele pomenite există, te inundă, fac parte din viață.
Este greu de înțeles, fără Xenofon, fără Noyce, sau Byron acest text, dar se poate goli o sticlă de vin în onoare intervievatului pentru pudoarea lui de a scrie acest simplu text.
