Păsările ca animale superioare

    În lipsa zborului cel mai superior animal a inventat teatrul.

    Pentru a se deosebi între ele, animalele superioare s-au denumit reciproc, astfel că atunci când din coincidență părinții numeau în același fel progenitura, așa-i rămânea; fonetic, numele.

    La fel ca și pe descendenți, au denumit și celelalte ființe din jurul lor, dacă pentru o piatră exista o fonetică clară din partea comunității, repetabilă de către majoritate, atunci piatra, în timp, devenea acel cuvânt. Cuvântul a fost clasificat superior ca nume: „nomen”.

    În latină nomen, poartă un alt cuvânt în sânul său, cel de om. Nomen este numele omului.

Epidaur - 2009

    În ziua sfintei Maria, după calendarul creștin-ortodox, intrarea a fost liberă și astfel fără să vrem i-am întâlnit pe cei mai mulți. O clipă de liniște și-am făcut fotografia.

    În seara acelei zile se juca piesa de teatru „Păsările” de Aristofan, piesă în care oamenii sunt păsări.

    Pentru a nu supăra pe nimeni, fabula teatrală era nimerită pentru un soi de revoltă împotriva acelor cognomeni care și-au uitat menirea: de-a denumi în majoritate lucrurile înconjurătoare.

    Trebuie să ajustez ideea prin care purtători ai aceluiași nume de ființe, erau animalele superioare, pentru că știau asta și deseori pe parcursul unei zile o rememorau prin apelative, chemări sau chiar porecle, adică asemănări cu ființele și lucrurile din jurul lor. Oamenii, despre ei este vorba, nu uitau o clipă că sunt oameni. Acest lucru nefiind o formă de rasism și mai degrabă un orgoliu existențialist. Oamenii în felul în care își derogau acest fel se simțeau doar protejați de zei, dar știau în același timp că ființele inferioare, mai ales animalele pot lua în ființa lor un zeu.

    În felul acesta, omul avea răbdare: să se nască, să trăiască și să moară. Nimeni nu a reușit să trezească un altfel de periplu, existau zvonurile că unii pot deveni semizei, sau pot petrece un timp infint pe niște câmpii fericite (Elizee), la fel de fericiți ca și câmpiile.

În spate: Parados, pe acolo intrau actorii, aici este Skena, locul corului și al povestitorului

În final, pot scrie că în piesa lui Aristofan, oamenii au dorit să fie păsări, nu ca Icar bineînțeles, dar menirea lor într-o gâlceavă generală era să zboare, chiar departe.

Am ajuns, ca civilizație într-un impas major, dat de o pandemie, repetabilă deatfel; dar ca la orice repetiție, cei ce cântă fals n-au fost excluși din cor din cauza publicului. Publicul este omenirea, așa numitul „popor”, care nu încetează să creadă că zborul este dat fiecăruia, la fel ca și democrația acea voce poporală în care deseori se strecoară în aceste vremuri impostorii, cei ce cântă fals și nu dați vina pe ciori, corbi, coțofene, stăncuțe: acestea sunt doar acompaniamentul.

Să zbor

Historical and Folklore Museum of Kalamata

„Îl aștept pe Dumnezeu cu lăcomie. Sunt de neam prost în vecii vecilor.

Iată-mă pe plaja armoricană. Aprindă-se orașele în seară! Ziua mea s-a sfârșit; părăsesc Europa. Aerul mării îmi va arde plămânii; îndepărtatele climate mă vor tăbăci. Să înot, să strivesc iarba, să vânez, să fumez mai ales; să beau licori tari ca metalul în clocot - cum făceau strămoșii aceia dragi în jurul focurilor.

Mă voi întoarce cu brațele și picioarele de fier, cu pielea întunecată, cu privirile furioase; sub mască, mă vor socoti dintr-un neam puternic. Voi avea aur; voi fi trândav și brutal. Femeile îi îngrijesc pe-acești feroci infirmi întorși din țările calde. Mă voi amesteca în treburile politice. Mântuit!

Acum sunt blestemat, mi-e scârbă de patrie, mai bine să dorm, beat mort, pe țărmul mării.”

Arthur Rimbaud, Un anotimp în infern, ed. Paralela 45, 2008, pag.13

Epifanie cu păsări

P-ța Unirii Timișoara

Înaintea furtunii, în apărarea contra stihiilor naturii, în zgomotul strident al rândunicilor ce asaltează cerul, are loc gestul ce conservă spiritual continuitatea; se va mai naște un prunc. Dar toate acestea n-au nici un rost fără confirmarea divină, iar pentru ca omul să poată pricepe, epifania are loc asemeni unei încoronări. Cupola ce va acoperi creștetul vine ca o protecție. Un vultur divin, asemeni celui de pe Olimp, veghează deasupra toată mișcarea. Patronul spiritual reface astfel un întreg șir de peregrinări în căutarea unui Ales. Odată încheiată căutarea, misiunea se încheie; și-ntr-un șir lung de tunete mesajul devine universal: întâlnirea omului cu divinul.

Întoarcerea pitulicilor

Cais aproape înflorit cu pitulice

Asemeni unei roți imense pe care un șarpe o învârte la infinit, precum credeau budiștii că vine timpul, întoarcerile ne arată același punct lipit de existența noastră pentru a ne întări convingerea că lumea nu s-a terminat, pe o asemenea tangentă se așează anual câte o pitulice.

O clipă rămâi oprit, orice acțiune poate dăuna punctului și dezlipirea lui ar duce la pierderea unui echilibru interior; da, spui apoi; s-au întors pitulicile, și roata se-nvârte iar.

Robinet exterior cu pitulice

N-am crezut niciodată că voi iubi atât de mult aceste păsări. Că ele vor face parte din mediul meu de existență, că dispariția lor îmi va afecta grav sănătatea mintală -unii cu caii, alți cu păsările.
Vom avea de acum încolo un nou periplu ornitologic.