Întrecerea - Startul

Skafidia

O echipă a plecat din punctul de start pe traseul stabilit spre punctul de final. În același timp, de la punctul de final pomenit adineaori, o echipă a plecat ca punct de start spre ceea ce ei au fost îndrumați ca fiind punctul de final, punctul de start pomenit din nou adineaori.

O echipă de arbitrii s-au deplasat la jumătatea traseului și de acolo s-au despărțit, rând pe rând spre punctele se sosire, sau de start.

Publicul însoțea traseul în spatele gardurilor fragile.

Nimeni n-a pomenit de distanțe sau de număr, nimeni n-a pomenit de întrecere.

Întrecerea a început acum o săptămână, pe o ploaie torențială, ploaie pe care acoperișurile o suportau asemeni barajelor hidrotehnice. Concurenții îmbrăcați sumar, s-au rostogolit în prima fază prin bălțile ivite asemeni iazurilor, și-au înotat până la primul semafor.

Roșu!

Se călca apa, alți stăteau pe mașini, cei de pe autocare își storceau tricourile.

Verde!

Saltul, înotul, apropierea de pantă, de deal, metamorfoza; apariția picioarelor și de aici drumul spre soare.

Pe bărci pneumatice apăreau arbitrii, coordonați GPS, însoțiți de jurnaliști, în alte bărci, și în alte bărci; publicul. Concurenții puteau, traversau, deja uscatul devenea o problemă pentru martori. Monitorizarea devenea dificilă în absența mobilității acvatice. Atunci au lansat dronele, peste uscat și ape, păsările quadrospines vizualizau parcursul concurenților înaintea venirii dimineții.

Elicoptere traversau diluviul. Imaginile celor ce înaintau spre pantele luminate; sigure pentru alergare, erau apropiate, detailate, statice, până când jambiera ceda efortului gambei și atârna asemeni unei râme.

Nu exista un început, concurenții din ambele părți erau reprezentanți, fără ca nimeni să știe direcția, sau măcar echipa. Sigur unii aveau tricouri portocalii, iar ceilalți tricouri negre, în final toți, se pare că aveau aceleași tricouri ca și culoare.

Nimeni n-a discutat în mass media distanța sau durata acestei întreceri. Trebuie ca noi să aflăm asta!

Existență

Torsiune temporar-spațială

Suntem ceea ce ne înconjoară.
Distanțele parcurse cu maximă repeziciune ne păcălesc.
Maxima:
Caesar venit in Gallia summa cum diligentia.
nu mai are viitor, nu mai cucerim nimic în viitor.

Datorită unor vrăjitorii -azi numite tehnologii, omul cucerește în prezent. Se poate ca omul să câștige o zi plutind invers rotației pământului, lucru bine știut, dar doar o singură dată. În schimb acest zbor te poate elibera de stresul unei călătorii la mii de km distanță, astfel că, odată aterizat, destinația devine momentană, chiar dacă zborul a durat o oră sau chiar zece, te afli în locul în care n-ai sperat că ajungi în luni de zile.

Există azi încă mulți conducători de state care-și prezic un viitor implacabil, ceea ce nu știu ei este că ceea ce văd în viitor, este timpul în care sunt în repaus, timpul nemișcării, timp relativ și îngust, trăim atât de puțin în comparație -spre exemplu, cu vulcanii, sau cu marile broaște țestoase... sau cu ciorile -îmi șoptește cineva.

Prezentul meu nu este prezentul tău.
Trecerea și compatibilitatea se petrece prin felul în care trecutul nostru poate fi comun.
Niciodată nu vom avea un viitor comun.
Coincidența, palpabilă la prima mână, la degetul mic, susține argumentul procreației -suntem ca să ne procreem. Justiție oarbă a singularității și a gestului de a nu fi singur mai târziu, în viitor.

Un viitor al pensiei neplătite, a traiului lugubru în așteptarea copiilor sau nepoților ce-au emigrat.
Au emigrat unde? Căci am înconjurat planeta deja o dată și nu s-a întâmplat nimic, nimic bun sau nimic rău.

O teorie stabilea bine normele consumului, cât mănânci și cât te caci. Principii clare date de norma ta de existență pecuniară. Ce înseamnă existență pecuniară?

Să trăiești în felul strict în care muncești. Un salariu pe lună suficient pentru a trăi o lună.
Și dacă trăiești numai o lună?
Este felul în care ai avut un accident, un accident de muncă poate, o boală galopantă, o formă de dispariție nouă -și care nu interesează pe nimeni. Este felul în care te predispui acestui prezent, dar și acestei dispariții momentane. Câți oameni mor zilnic pe planetă? Cât durează să le citim -ad memoriam, un necrolog? Am scris ad memoriam pentru că suntem. Unici, fiecare cu memoria măsii.

Ceea ce deranjează este absolutul.
Când absolutizezi, cum fac eu acum, deranjează, pentru că nu regăsim. Nu ne vedem. Nu ne citim.
Absentează ceea ce momentan susținem că nu este important: prezentul.

Industrial

Fotografie în ploaie

Când m-a născut mama,
Țara trecea în industrial.
Viața mea a ținut de industrie,
Și a ținut și de instrucție.

Când eram copil,
Țara mea dorea să fie o mare industrie.
Peste tot coșuri de fum, tiptil,
Omul devenea o funcție.

Atunci omul era o mare necunoscută,
Într-o enormă ecuație,
A cărei felație,
Dădea o societate-n derută.

Astăzi omul este un fum,
Ce trece prin coș,
Nu mai devine moș,
Devine nebun.

Moartea prematură a „făuritorului de vise”

În jurul focului

Făuritorul de vise a deschis încă de anul trecut un birou în orașul meu. Biroul era de fapt o cămăruță cu intrare directă de la stradă, undeva prin centrul vechi al orașului. Sus deasupra ușii, pe o reclamă luminoasă scrie „Făurim vise”, mai jos, mai mic, și tot la mijloc; „prețuri minimale”. Lângă ușa de sticlă, o vitrină mică avea înăuntrul ei câteva obiecte, o carte, o copie sculpturală a unui nud feminin -probabil vreo zeiță, câteva flori de plastic, o litografie cu un templu antic aflat pe malul mării și multe alte nimicuri.

Multă vreme nu s-a știu nimic de acest așezământ, până când, sigur mai mult din curiozitate, cei care i-au trecut pragul au dus mai departe zvonul unei renașteri spirituale personale. Cine pătrundea acolo, oricum ieșea altfel, oricum nu mai era ca înainte. Mult mai târziu s-a observat că acei oameni se integrau din ce în mai greu în societate. A fost alertată poliția și, în urma unei descinderi neanunțate, urmată de o percheziție furibundă, nu s-a găsit niciun material sau probă care ar fi putut duce la vreo acuzare directă, la un probatoriu.

Un birou ocupa aproape încăperea, loc ce nu depășea 10 metri pătrați. În spate, după o perdea era o toaletă și atât. Pe birou, un caiet și un creion. Pe perete, un calendar, 12 peisaje naturale umpleau lunile anului. În rest vitrina care era plină de mărunțișuri, precum am scris. Am aflat toate acestea în urma unei vizite personale, vizită pe care a trebuit să o fac mai mult din curiozitate.

În urma pătrunderii -ziua în amiaza-mare, în micul oficiu, un domn prezentabil, cu mustață și cioc, apăru repede de după perdea. M-a poftit să iau loc pe scaunul de lemn, curbat, tare și incomod. În timp ce-mi roteam ochii în jurul meu, el a deschis caietul, a ales o pagină nouă, a scris ceva în partea de sus -probabil data și ora, iar mai apoi a început să mă întrebe despre o mulțime de lucruri simple. Nu l-a interesat cum mă cheamă și nici măcar ce profesie am. În urma răspunsurilor mele, nota un semn în tabelul ce-l desenase pe acea pagină nouă. Când în final mă plictisisem de interogatoriul lui nesfârșit l-am întrebat ce dorește să afle de fapt?

„Visul tău? cel mai lăuntric vis, cel mai dorit!” mi-a răspuns el repede, așteptând parcă întrebarea mea. Mi-a explicat simplu că prin aceste întrebări succesive el poate afla lucrul pe care-l doresc cel mai mult.

„Imaginează-ți un foc mare undeva la munte, oamenii vin și se așează în jurul său, mai pun un lemn, mai beau un pahar... fiecare se gândește sigur la ceva, dar focul este de fapt motivul aflării lor acolo.”

A făcut o pauză, s-a mai uitat prin caiet, l-a răsfoit o clipă.

„Eu sunt Focul, oamenii vin la mine pentru răspunsul întrebărilor mele...”

„Întocmai ca la psihiatru”, am continuat eu.

„Întocmai, numai că eu le aflu visul !”

M-am foit pe scaun.

„Visul !” am repetat eu mai târziu.

„Eu făuresc visul, eu îi dau consistență, valoare, până la mine visul plutește ca o ceață, un volum nedefinit și diluat!”

„...”

SL
Un cuplu a venit la mine, cred că alaltăieri -dacă bine-am notat, s-au învârtit destul de mult pe aici, stăteau pe rând pe scaun. Nu era greu de stabilit ce doreau.

JK

Un domn între două vârste, ce nu părea singur, a răspuns pe nerăsuflate la toate întrebările, apoi m-a privit îndelung de parcă aștepta un diagnostic. I-am spus că-i trebuie o curvă, nu o amantă.

YWE

Un tânar, mai tânăr ca tine, dorea să câștige la loto, i-am explicat că pentru asta trebuie multă știință și ar fi cazul să dea pe la școală mai des.
EGR


„Bun, bun, dar asta poate face orice psiholog! am încercat eu să-l contrez, numai că tu ești un mic escroc”
„Iau numai o bancnotă de 10, este mult?!”
„Nu!” am îngăimat.
„Și acum știu ce vrei de fapt... de fapt vrei să mă omori!”

Am sărit repede peste biroul său înalt, din buzunar am scos cuțitul cu mâna stângă și i l-am înfipt undeva deasupra inimii, în centrul superior al pieptului. I-am privit figura uimită, era uimit de el însuși. I-am atins bine cava, un sânge moale îi acoperi încet pieptul, ar fi vrut să spună ceva, dar se înecă, respira din ce în ce mai greu.

„Făuritorii de vise” trebuiau vânați, erau singurii care percepeau realitatea fizică, care știau cu adevărat ce înseamnă hedonismul. Ori societatea trebuie să elimine astfel de specimene, aceste caractere ce doresc numai să viseze, să aibă un scop în a-și îndeplini visul: cât egoism!

Un mit al inexistenţei

      "Curajul cu care Eschil cântăreşte lumea Olimpului pe talerele dreptăţii ne aduce aminte că grecii, cu mintea lor adâncă, aflau în misteriile lor o temelie puternică, de nezdruncinat, pentru gândirea metafizică şi că totodată puteau să-şi descarce izbucnirile sceptice împotriva Olimpienilor."

Friedrich Nietzsche, Naşterea Tragediei

     Omul în singurătatea sa privea prin cercul de lumină deschis în stâncă la ieşirea din peşteră. Clipi des. Afară ploua. Sprijini băţul lung - cu o piatră ascuţită prinsă în vârful său - între picioare. Păzea intrarea. Uneori câte-o sălbăticiune speriată ca şi el, de zgomotul norilor, de lumină, de vânt şi apă se aciuia pe aici. Uneori fatală decizie pentru ea sau pentru locuitorii peşterii.

Cu o piatră în mână, cu suliţa îndreptată spre lumină; în una din marile lui clipe de luciditate a inventat viitorul. "Dacă?!"

      Viitor mic, opţiuni puţine şi o singură cauză: supravieţuirea. Toate acestea făceau aşteptarea blândă. Orice se-ntâmpla în spatele lui, tot zgomotul făcut de gintă în pregătirea mesei sau a uneltelor nu altera lumina care reflectată de ploaie îl izbea din când în când, în aşteptarea unui zgomot profund pentru el.

      Învăţase deja asta, mai învăţase că drumul care duce poate să nu fie şi de întoarcere. Că există mai multe drumuri şi pentru asta trebuie să aştepţi.

Viitor scurt, marcat de frică şi de o proastă acuitate logică, de o numerologie de tipul: unul, doi şi restul, ducea la acelaşi inevitabil "Dacă!?"

      Dăruia tot timpul acestei întrebări, şi în momentul când se va ivi jivina, dacă se ivea, ştia ce are de făcut. Dar înainte de toate era acest "dacă" ca o premoniţie, ca o alegere, ca un drept. Dreptul de a avea viitor.

      În miile de ani ce au trecut de atunci, lucrurile s-au complicat: s-au ivit mai multe opţiuni, mai multe nivele şi a apărut decizia între acestea. Viitorul devenea decizional. Trebuia să-ţi decizi viitorul.

      Presocraticii l-au văzut ca o reflectare a prezentului. Anaximandru şi-a făcut un hobby din a face cadrane solare şi a descoperit arătătorul, care prin umbra sa mişcătoare, de la un simbol la altul desemna trecerea timpului. Anaxagora a despletit temerile asupra văzduhului: "vânturile se nasc când aerul este rărit de căldura soarelui; tunetul este o ciocnire a norilor, iar fulgerul frecarea lor violentă; cutremurul este o pătrundere a aerului în pământ".

      Dintr-o dată lucrurile nu aveau aceeaşi sursă, intervenea determinismul. Povestim "dacă" şi pentru asta gândim "când?" Toate apăsările prezentului le-am raportat în viitor - în speranţa că timpul le rezolvă pe toate - fiind convinşi că prima parte a acestui viitor va fi prezentul de mâine. Încetul cu încetul oamenii s-au trezit că viitorul nu le mai aparţine lor ci ipotecii, tehnologiei de ultimă oră pe care au achiziţionat-o pe datorie sau maşinii luate în leasing. Convinşi de justeţea deciziei lor au ratat cinci, zece sau chiar mai mulţi ani din viaţa lor când puteau în fiecare zi să spună "dacă" în loc de "trebuie".

     Au ratat drumul prin care viaţa lor să nu mai fie monotonă, bazată pe acel A.M.R. (au mai rămas) numit de bancă "scadenţar". Au mai ratat miracolul descoperirii noului de a doua zi, a excursiei şi a sărbătorii ad-hoc, a filmului de la cinematograf şi concertului dintr-o localitate îndepărtată. Aceste lucruri le mai au tinerii prea tineri din ziua de azi şi asta nu se ştie pentru cât timp. Scriu asta pentru că datoriile acumulate de părinţii lor în speranţa fortuită a unei vieţi mai confortabile le-ar fi transferate lor la naştere şi aceştia dintr-o dată s-ar trezi aduşi într-o lume fără viitor. Toate distopiile "furioşilor" ar fi un pahar de apă călduţă, "răcită la soare", pe lângă ce-i va aştepta pe aceşti nou-născuţi.

     Într-o superbă anvergură filosofică, Roger Caillois lansa în cartea sa: Pilat din Pont, o ipoteză ce dărâmă nu numai acest prezent, dar şi "acest" viitor.

     Gândind la acestea, în următoarele lui clipe de luciditate, omul culcă suliţa jos şi cu o foarte mare băgare de seamă lipi piatra pe care abia o ţinea în mână de pământul umed. Felina ce se ivi, prin statura sa introduse întunericul în peşteră şi următoarele clipe au ţinut doar de rapiditatea prin care mirosul de om i-a pătruns prin nările umede. Saltul ce a urmat a ţinut pentru o clipă toate legile naturii în loc. "Efectul fluturelui" s-a manifestat şi de data aceasta. Nemaifiind inventat viitorul aşa de repede, omul s-a obişnuit să trăiască într-un amurg în care drumul progresului s-a înzecit.

Societatea - Marele paianjen

Dacă am compara lumea în care trăim cu o imensă pânză de paianjen, am reduce tot optimismul trăirii nostru la o zbatere fecundă. Zbatere ce provoacă unde care, agitând firele de pânză nu ar face decât să avertizeze Marele Paianjen - Societatea umană.
Balzac într-o luciditate continuă a scris roman după roman despre societatea umană, de atunci sau mai de devreme, dar a denumit-o "Comedia Umană". Relansând ideea mult mai târziu Proust a caracterizat-o, pe ea, societatea umană, ca un "timp pierdut". Sunt vremuri în care totul se concentra, se distila până la epuizare; James Joyce îl va regăsi pe Odiseu, iar Virginia Wolf va descrie un drum "Spre far" într-o singură zi. Joyce va desăvârşi de fapt quintesenţa unei zile în romanul Ulysses, unde tatăl se naşte fiu şi căutarea identităţii va fi perpetue.
Astăzi lucrurile acestea ţin de artă, de nonşalanţa discursului propriu în faţa oglinzii; tot o regăsire, cum am citit în Jaccard; despre schizofrenicii ce se caută în oglindă.
Astăzi Omul este liber. Liber să danseze pe plasă, sau pe sârmă ca jongleurul lui Nietzsche ce atrăgea mulţimea în dauna lui Zarathustra. Ce libertate în care căderea este de fapt ce-a mai admirată şi nu exerciţiul de echilibru; nu balansul şi nici efortul de mişcare, ci alunecarea?
Existenţialismul francez a dezvoltat foarte fluent toate "căderile", alunecările sau pierderile... ceea ce astăzi toate acestea par marginalizate de confortul nesperat al omului modern. Cetăţeanul matur al acestei societăţi libere nu se sinucide din cauze sentimentale, sau din angoase de identitate. Catalizatorul suicidului este debitul din bancă sau pierderea proprietăţii în urma neachitării ipotecii scadente. Se poate face artă şi din a urmări un scadenţar cu toate zilele de întârziere înscrise în el, a penalităţilor şi a notificărilor transmise. În urma leasingului maşinii personale aceasta devine o piatră de moară şi nici înjumătăţirea preţului în primul ei an de viaţă nu te scapă de ea. Instrumentele omului ancorat în contemporan sunt: un apartament sau casă, bine pus la punct (indiferent de costurile generate), o maşină bună (asigurată din multe puncte de vedere), o asigurare privată (care în anii trecuţi rata ei lunară trecea neobservată) şi ne vom pierde prin multe electrocasnice şi multimedia, mai apoi. Ca nivel de informaţie prezenţa necesară a "celularele", a abonamentul la cablu, de ce nu şi Internetul şi măcar o revistă bilunară, dacă nu un cotidian; dacă el nu, atunci partenera. Despre ea, ca reprezentant al feminitaţii contemporane ar fi prea multe de scris.
Suicidul despre care pomeneam nu este cel clasic; cu funia-n gât şi cu săpunu-n mână. Nici măcar nu ar fi de dorit să transformăm totul într-un roman poliţist, în care vinovaţii (instrumentele) i-am enumerat deja. Totul este mult mai lent, mai leneş. Dispariţia pe rând a instrumentelor, crează "lobotomii"; omul nostru nu mai poate merge cu autobuzul (din cauza mirosurilor), aşteptarea în staţii naşte dezechilibre asemănătoare autiştilor, nu mai poate ţine minte nimic, nici măcar un număr de telefon, sau o oră la care trebuie să se scoale sau să se întâlnească cu cineva. Greutatea exprimării proprii asupra unui eveniment, lipsa de iniţiativă în luarea unei decizii în lipsa televiziunii sau a unui canal informaţional. Toate acestea prin abundenţă, sau prin lipsă rătăcesc cetăţeanul; momentul în care el se va zbate va fi propice societăţii, aceasta din urmă ducând tot timpul o lipsă de material pentru plasă.