Despre începutul lumii

 

    Imaginea supraviețuiește datorită ființei, nefiind geloasă pe imagine; ființa se perpetuează la infinit prin asta. Când încerci; când nu contează decât gestul creației, minusculul caracterizat în contemporanul tău de către ceilalți face ca importanța gestului să fie egală cu a creatorului; fiind el un Dumnezeu al unui Univers propriu, neînțeles decât de câțiva, puțini, neînsemnați, și pe cale de dispariție.

    Vreau doar să scriu, că în urma unui vaiet anonim pe care artistul în disperare reflecta creația, vine copilul cu umbra degetelor, aruncate din antebrațul lipsit de oboseala erudiției, a exercițiului aproape zilnic, dar care devine vital acum și recrează umbra: ceea ce artistul, nu numai că nu mai poate, dar nici nu mai vrea.

    Am fost acolo și-am văzut umbra artistului chinuindu-se în spatele zidurilor cetății, întâlnindu-se cu cei asemenea lui, care cu mult timp înainte au clădit cetatea și-au întors cărămida; să dea boltă, să dea coloană.

    Nimic nu este în zadar, în goana unui cal, sau pe cal, vine umbra copilului și memoria ei, și gestul ei, și ea însăși în toată puterea care va izbucni: va erupe mai târziu. Este suficient că ea a văzut și-a colorat în umbra ei, din acel moment o memorie ancestrală va fi tipărită.

    Te felicit mare artist că ai reușit!

    

Al treilea de vopsit

Viorel Cosor -expoziție personală, galeria Calpe - Bastion, Timișoara, ian.-feb. 2015

De la poartă spre stânga, spre stradă, în umbra unor pruni lipsiți de volum, am început să vopsesc gardul. O vreme caldă de februarie m-a îndemnat să-mi pierd timpul unui luni plictisitor și lipsit de evenimente pe ulița mea. În lume se schimbau multe.

Și nici n-ași fi povestit toate acestea dacă nu trecea vecinul meu, grăbit se prea-poate, pe lângă mine fără să mă salute. Sunt douăzeci și ceva de ani de când suntem așa; vecini. Nici nu mai țin minte cine a fost primul, primul vecin.

A doua zi am uitat unde mi-am parcat mașina, lucru clar și de la sine înțeles. Totuși mi-am găsit mașina pe o stradă lăturalnică din centru istoric protejat de aceste animale cu patru roți, precum automobilul meu. Totul pentru a nu plăti parcări exorbitant de scumpe. Și totuși acolo este serviciul meu, în buric, în centru, acolo unde totul costă extrem de mult. Abonament? Pe an un salariu pe lună.

Totuși efortul meu de jumătate de oră de a-mi găsi mașina nu a fost așa de scump, intelectual. Efortul meu de a-mi găsi casa a treia zi, după ce toate erau rezolvate și minunate, m-a costat câteva ore. Sigur că o vizită la medic a venit neanunțată pentru acesta și analizele făcute în grabă n-au spus nimic. Eram sănătos.

Unde?!
Unde mă duc, pentru că acum mă aflu în mașină și nu știu unde să mă duc. Mai mult, nu știu de ce mă aflu în mașină. Sigur, logic, știu să conduc. Sigur, logic, voi face acest lucru ca atare până voi lua o decizie.

Ies din oraș, noaptea îmbracă exteriorul albastru închis. La radio cineva pomenește de război, de tratative, de dorințe. Merg într-un tunel al cărui întuneric este deschis de farurile mele. Din când în când sunt întâmpinat la fel, cu lumini. Cu lumini ce trec inconștient de aproape de mine, fără nici un semn, fără nici o avertizare. La radio, muzică, ceva pop.

La indicațiile unui senzor unghiular ce stătea să cadă spre dreapta, opresc să alimentez. Am bani și plătesc combustibilul. Omul ce-mi încarcă rezervorul se uită absent la mine, îmi ia banii automat, fără să clipească. Sunt în lumea în care nu există rest.

Spre dimineață, nefiindu-mi somn ajung în oraș, este liniște și circul cu grijă. La un colț opresc surprins de afișul promoțional. Intru și cer o cafea. Sunt surprins că sunt salutat. Răspund neutru.

Pe stradă un trecător îmi spune pe nume, nu-mi aduc aminte numele.  Merg mai departe. Rătăcesc. Prind o cușcă telefonică și caut un medic. Este aproape, este chiar noapte, dar mă primește.

Sunt sigur că am călătorit o mie de ani ca să ajung aici. Intru și mă întâmpină voios, îmi pronunță numele, este chiar numele meu. Îmi dă o pastilă, o iau, îmi spune:

„Acum te voi duce acasă!”

Imaginea unei toleranțe

Tablou semnat de Viorel Cosor

Ar trebui să respirăm împreună asemeni ierbii și frunzelor, înghesuiți în aerul încins al unei zile de vară ce-i pe terminate. Lucrul acesta nu-i ușor, ține de toleranță, de fabrica gândurilor din capul nostru, de zgomotul pe care-l face fiecare care trece pe lângă noi, un huruit cerebral ce ne parazitează. Pun pariu că și celălalt simte la fel. Împărțim doar priviri și înțelesurile se lasă colorate. Un gând vegetal ne taxează, neproducând clorofilă ne surmenează. În final rămâne doar să privim; tabloul.