Curbura

Delphi - deasupra teatrului, a templului, a lumii

În pragul celei mai mari călătorii, deasupra tuturor, aflăm că drumul cel mai scurt, mai viu, este curba.
Contrar eticii antice grecești, datul la vale, pe curba de nivel, pe scurtătură, pe prundiș, face bine tuturor celor, care plictisiți de altitudine și de un soare bătător, doresc să ajungă în vale. În vale, acolo unde, un izvor -asemeni Castaliei, le poate potoli setea de cunoaștere.

La Delphi va trebui inventată telecabina, care -în amonte, cum există la Arachova la fel, duce turiștii sus de tot. Unii pe Fedriades, alții la schi.

În toate acestea există o scurtătură, datul la vale, beția vitezei, a cunoașterii momentane, a lipsei instinctului de conservare, a tinereții de fapt, a dorinței în final.

Pot vedea acum Delphi cu coada ochiului, pot vedea drumul sacru -platoul, templul -divinul, teatrul -arta, stadionul -sportul, întrecerea, competiția în toate cele ce au alcătuit acest tablou, restul este în umbra pleoapelor, a măslinilor, rodiilor, a stâncilor. Pot -în acest răstimp, să aud, scurt de tot -cicadele, molfăitul caprelor și zbieretele măgarilor. Mai jos, un plescăit puternic, asemeni unei stânci prăvălite -Byron s-a aruncat în izvorul creației, cel al Castaliei. Apoi scrie Fecioara din Athina, apoi eu adorm...

Coloana

Messenia, Peloponesse, Greece

Ieri în jurul prânzului, la Radio Cultural un popă bătea câmpii despre originea coloanei, despre Chateaubriand, despre felul cum acesta din urmă a descris coloana creștină, despre copac, despre pădure.

A trebuit să mă arunc repede din mașină înainte de a afla numele ortodoxului care uitase de anticul grec; de copacul (măslinul) din mijlocul palatului lui Ulise din Ithaca, măslin ce devine pat matrimonial în partea lui superioară. Nici de coloanele de lemn ce susțineau tavanele palatului lui Neleus, și mai puțin departe de acesta a lui Nestor, palate pavilionare, întinse. Când au fost cuprinse de incendii aceste coloane din lemn au devenit capcane ce-au prins locuitorii în mijlocul lor. Astfel că ideea de coloană din piatră a devenit o realitate necesară.

Însă coloanele nu sunt necesare numai pentru a susține tavane, ci și oameni, animale, produse ale artei și imaginației artistice. Coloana ca idee a fost terminată de Brâncuși. Coloană ce nu are nimic creștin în ea, fiind Universală. Vor trece poate o sută de ani pentru ca acestă coloană să fie continuată.

În mijlocul Athinei, lângă Akropolis, este Monumentul lui Lysicrates. Aproape de acesta, două stele pomenesc de mari oameni ce-au locuit în acestă minunată piațetă. Una din stele este despre Byron, alta despre Chateaubriand, și unul și celălalt încărcați de cultura antică grecească, au deșertat-o cu folos la ei în țară, au continuat și-au legat un antic grec de contemporanul lor - asta popa a uitat să ne amintească. Ortodoxismul și-a uitat rădăcinile, chiar și pe părinții platonicieni - asta se va întoarce împotriva lui.

În Athina, în jurul Parthenon-ului sunt câteva biserici pline de coloane antice, care arată foarte bine, fiind protejate de însăși biserica în sine.

Wanted

Bust din Orașul Brad

Inscripția scrie bine; daciae, nu dacicus cum am crede imediat.
Horea aparține Daciei, nu a cucerit-o.
Diferența între posesie și apartenență este discutabilă. Este vorba de timp, de ev, de perioadă.

Poți fi oricând cuceritor, dar niciodată să aparții pământului cucerit imediat.
Pentru a face o comparație contemporană, vin cu creditul imobiliar; casa îți aparține după ce ai achitat integral nu numai debitul , dar și toate spezele create de acestea. De aceea patriotismul nu se referă la felul în care poți, simbriaș fiind, să zidești casa altuia ca fiind a ta ulterior; proprietarul nefiind în stare să-ți achite serviciile referitoare la casa sa.

Nu poți lupta în țara altuia ca fiind țara ta; devii mercenar. Ulterior devii ceea ce astăzi se definește ca criminal de război.

De unde divagația?!
De la felul în care Byron a luptat pentru independența Greciei fără a trage un glonte, a murit de glonte.
Astăzi în Ucraina, luptă sârbi de partea separatiștilor ruși.
Însăși ideea de separatiști ruși este discutabilă, deja sunt mercenari.

Horea a murit atât de repede încât nu a reușit să coboare la vale, numai Avram Iancu a făcut-o. Felul acesta naționalist nu ține decât de felul în care reușești să te exprimi ca identitate a locului. A coborî la vale înseamnă un drum relativ scurt. Mercenarul parcurge un drum relativ lung. De aceea, în drumul acesta el își pierde identitatea și nu mai devine al locul, ci cuceritor al locului.

Acea mare Egee

Marea Egee la Rafina

Lord Byron, Insula

scurte fragmente
I,X
[...]
Pe val, departe, mai departe zboară
Spre golful lor de vis, a doua oară,
Spre țărmuri fără legi, unde, îndată,
Vrea fericiri nelegiuita ceată
Cu Zeea Firii, cu Femeia, unde
De fapte conștiința doar răspunde,
Și toți pămîntu-l stăpînesc, firește,
Și pîinea ca un fruct în arbori crelte,
Și nimeni nu-i stăpîn pe vreun coclaur,
Și nu-mbăta nici goana după aur
Cît nu le-au fost de Europa date
Noi obiceiuri, mai civilizate,
Lăsîndu-le, mai cu deosebire,
Și viciile ei drept moștenire.
[...]
II, II
Da, vom culege flori de pe mormînt;
Ca duhuri vom petrece-n crîngul sfînt;
Ne-om bălăci în val ce stă să fiarbă
Și-apoi, ne-om tolăni pe moale iarbă;
Și trupul umed și strălucitor
Ne-om unge cu ulei mirositor;
Și vom purta ghirlande vii de flori,
Crescute din trup dîrz de luptători.
[...]
II, V
E-un cîntec vechi ce morților, pe lume,
Le mai păstrează umbră de renume,
Căci n-au alt monument decît ce poate
Dura un cînt divin pe jumătate,
Ce-n sceptici ochi nu-i semn de veșnicie - 
Istoria topită-n armonie -
Ahile prunc, cu liră de centaur,
Pe dacăl să-l întreacă-n cînt de aur,
Căci versul simplu de baladă veche,
Sunat din stînci și valuri la ureche,
Ori pe un mal de rîu clipocitor,
Ori din ecou, prin munți, cu-alean și dor,
E mai puternic minții și simțirii
Decît orice columnă-a Cuceririi;
Și-ndeamnă, cînd hieroglifa-i trudă,
Studenți la reverii, de-o să-l audă;
Iar peste tomuri de istorii, terne,
Pămîntul reavăn al Simțirii-așterne;
Vers primitiv, dar bun să-l mai alinte
Pe-un singuratic viking prin cuvinte;
Vers încă viu în locuri depărtate,
Țări nedistruse, „necivilizate”.
Ce poate, șlefuită, poezia,
Decît ca inima s-o miște și ea?
[...] *

Asemeni unei fotografii, în care mișcarea nu apare, mirosul nici măcar, surdă fiind, amintirea încercă greu gândul că ceea ce vezi -acum cu ochii minții, ar putea fi adevărat.
Am făcut ca imaginea să se miște, am putea să-i punem și sonorul, dar cu mirosul cum rămâne?

Încă mai țin minte că era un vânt puternic, se auzea cum plesneau steagurile, cum dangăt făceau bărcile în port - sunete de clopot răbufnit. Din larg un vuiet avertiza pe fiecare trecător, nisipul se ridica și el în zbor.

Sigur a fost așa?
Pe cine înșel eu?!

* Byron, Poezia 2, ed. Univers, 1986, pag. 386,387, 389.

Printre coloanele de la Sunio

Coloanele cu 16 caneluri de la Sunio + Krater reprezentând omorârea Minotaurului de către Theseus

Pentru că vântul bate atât de tare în anotimpul rece, coloanele Templului lui Poseidon de la Sunio au numai 16 caneluri -acele dungi adânci săpate vertical, norma sau principiul antic grec fiind de 20 sau chiar peste. La bază coloana are foarte aproape de un metru diametru, iar în cel mai înalt punct are 0,79 metri, înălțimea fiind de 6,12 metri. Toate acestea calculate pentru a acoperi un perimetru de 31,15 cu 13,18 în 13 cu 6 coloane. Marmura cea mai pură -fără oxizi de fier, a fost adusă de la cariera Agrileza, la numai 4 km distanță spre Lavrio. Marmura Parthenon-ului de pe Akropolis este pentelică (din munții Pentelikon -din nord-est-ul Athinei), și este gălbuie datorită oxidului galben de fier (care se folosește în continuare la vopselele murale). Avem FeO -galben, de fapt este un hidrat ce în funcție de apa ce o conține dă și nuanța FeO(OH)*xH2O, apoi cel roșu - Fe2O3 și așa cum aflat cercetând acestea și cel negru FeO*Fe2O3.

Marmura Templului lui Poseidon este pură, un alb clar, de aceea în apusul de soare, câteva minute, la un anumit unghi, ea se transformă în culoare roz, apoi virează înapoi în alb. Cerul înnoptat dând o paloare fantomatică.

Fiind punctul cel mai sudic al Athinei, templul construit aici a ținut loc de orientare maritimă, de pe aceste înălțimi se pot vedea ușor cum vin vasele din Egeea. Căci uneori a privi în depărtare, în viitor, poate însemna o tragedie și nu o binecuvântare. Marea Egee.

              „Isles of Greece”

1821, Don Juan, Canto III, LXXXVI, 16

Place me on Sunium's marbled sleep,

Where nothing, save the waves and I,

May hear our mutual murmurs sweep;

There, swan-like, let me sing and die.

Lord Byron

Lăsați-mă pe marmura de la Sunio să dorm,

Unde nimeni n-o poate salva de valuri, căci eu,

Aud murmurul nostru apropiat de țărm.

Acolo unde eu și asemeni mie, lebăda cântă și moare greu.

[traducere personală]

Semnătura lui Byron de la Templul lui Poseidon de la Sunio

Am consultat:

Georgios Terlakis, Sunio -Laurio & Thorikos, Toubi's, Athina, 2004, pag.42, citatul din Byron pag. 50.

http://www.fao.org/ag/agn/jecfa-additives/specs/monograph5/additive-238-m5.pdf

Înscrisurile

Templul lui Poseidon, Capul Sunio, Atica, Grecia

          Pentru a lăsa urma trecerii lor pe acolo, mulți oameni din secolele trecute au scrijelit marmura apăsându-și numele, data, iubita, orașul, semnul.

          Am crede că unii s-au atârnat cu capul în jos în dorința de-a se înscrie în acest catalog de nemurire.

          Dar pietrele erau pe jos și în timp ce soarele apunea, tânărul își dăltuia cu cuțitul prezentul lui. Ceva scurt, reprezentativ pentru el -un ciripit. Mult mai târziu, alți oameni au luat piatra căzută și-au înălțat-o din nou, astfel că înscrisul său a ajuns să facă parte din peisajul antic, invers uneori, ce dacă.

          Privirea se plimbă printre verticale în razele solare orizontale. Printre crăpături stau ascunse mai mult sau mai puțin de trei milenii de vânturi, de ploi, de oameni, de ani. Și parcă toți se înghesuie în fața ta simțind că-i privești. Lipsa ta se simte mai apoi.

          Turiștii trebuie să plece după apusul soarelui. Este singurul loc antic din Grecia care are orarul de vizitare atât de înaintat.

Muzica sferelor

„Tu cugetă - căci eu mă tem
De cruntul Cerului blestem.
De șovăi, grea îți va fi soarta,
Căci Cerul îți va-nchide poarta.
Vezi norul rar de lîngă lună?”

Byron, Asediul Corintului, XXI *
(a se vedea nota)

Într-un film văzut pe vremea casetelor VHS, film ce făcea parte din seria lui Ray Bradbury privind twilight zone-ul uman, neavând nici-o interferență cu extratereștrii, doi oameni năvălesc în casa celui se dovedea a fi mai târziu colegul lor de serviciu, acțiune ce potenta o discuție aprinsă asupra unui domeniu științific -cred că ținea de biologie moleculară, totul pentru a definitiva concluzia. În acest fel se dorea ca să se lanseze, să se publice descoperirea comună. Cum cel vizat și vizitat refuza asta, motivele fiind strict științifice, cei doi, în urma unui chef instaurat ad-hoc, îi iau gâtul. Crima a fost destul de simplă, fără vărsări de sânge și strigăte ce se puteau auzi pe sub felinarele stradale.


Cei doi au luat hotărârea de-a înscena un accident. Cum mintea-i ducea bine, toate evidențele imediate păreau că vor face ca această faptă să treacă surprinzător în categoria accidentelor casnice. Mai departe, după miezul nopții, când tot teatrul s-a terminat, cei doi părăsesc apartamentul (acel tip de apartament londonez -îngust, cu scară interioară ce dă direct spre ieșire).


Spre ieșire, unul dintre cei doi se-ntoarce privind în sus spre scări:
„N-am șters amprentele!”
„Ești nebun! spune celălalt, suntem oricum de-ai casei, putem avea amprente și pe bilele de cricket!”


Astfel unul iese ținându-se de cap, celălalt întorcându-se spre a șterge amprentele -evidențele.
Ce-mi amintesc foarte bine, este cum după ore întregi, după  ce i-au trecut prin mână (cu șervețelul aferent) toate bibelourile familiale, seturile de tacâmuri, vesela și tot ceea ce înseamnă domeniul intim, ajunge la celebrele scări ce dădeau spre ieșire. Aici nu urcarea dădea spre rai, ci coborârea, căci omul nostru, atât de științific și analitic a reușit spre orele dimineții să parcurgă tot graful -toată aria ce-i putea dăuna datorită urmelor sale.


Dimineața când aburii pluteau pe Tamisa, Poliția Metropolitană (ăia cu mozaic la chipiu) a descins la locuința profesorului (ce tocmai fusese asasinat) a surprins un om ce ștergea baluștri (verticalele ce susțin balustrada), și pe care îi ștregea ca și cum ar cânta la ei. Sergentul a mărturisit mai apoi că în prima clipă a crezut vede un om nebun, nicidecum un om ce fusese asasinat. Mai apoi să se convingă că omul nebun dorea să-și termine lucrarea -muzica, ca totul să fie perfect, întocmai ca o muzică a sferelor.

_____________________________________________________
* nota 27 la poemul Asediul Corintului pag.556, versurile pag. 322: Byron, Opere, Poezia, 2, ed. Univers, 1986.
≪Ideea exprimată în aceste șase versuri, care a plăcut prietenilor poetului și cititorilor poemului, i-a fost inspirată lui Byron de lectura poemului Vathek de W. Beckfort. În tot timpul vieții, Byron a fost obsedat că ar putea fi acuzat de plagiat și se temea  ca nu cumva să se creadă că ar fi putut prelua în versurile sale chiar și cea mai neînsemnată idee de la un confrate. De aceea în notele sale, este foarte atent să explice sursele de inspirație care i-au stat la baza alcătuirii poemelor, s-au chiar i-au sugerat vreun vers.≫

Byron - Coleridge, similitudini

Asediul Corintului
Byron

XIX
[...]
„Tu, vînt, trecînd prin stînci ai scos
Suspinul dulce, tînguios?
Cu ochii prinse marea s-o cuprindă,
Dar marea era fără crețuri oglindă;
Și iarba privi - nu-și unduia lungile fire;
Ce iscă oare dulcea tînguire?
Privește spre steaguri - nu-și fîlfîie pînza;
Și nici, pe Citeron, nu tremură frunza.
Obrajii nu i-i mîngîie vreo boare...
Suspinul trist cum să se iște oare?
Întoarce capul... E-o nălucă? Iată,
I se arată o fată minunată!”

„Was it the wind through some hollow stone,
Sent that soft and tender moan?
He lifted his head, and he look'd on the sea,
But it was unrippled as glass may be;
He look'd on the long grass-it waved not a blade;
How was that gentle sound convey'd?
He look'd to the banners-each flag lay still,
So did the leaves on Cithaeron's hill,
And he felt not a breath come over his cheek;
What did the sudden sound bespeak?
He turned to the left-is he sure of sight?
There sate a lady, youthful and bright!”

Byron, Opere-Poezia-2, Univers, 1986, pag.319-320, 555

Christabel
Coleridge
fragment
[...]
„În noapte-i frig; goi codrii sînt;
Au vîntul geme neguros?
Nu-i prin văzduh atîta vînt să-i clatine domniței niște
Zulufi pe obrazul ei frumos -
Nici frunza roșie s-o miște
Ce dănțuie așa zglobiu și sus
Răzleață, căci suratele s-au dus,
Ce-atîta de sus anină și saltă
Pe creanga din toate cea mai înaltă”
(traducere Tudor Dorin)

„
[...]The night is chill; the forest bare;
Is it the wind that moaneth bleak?
There is not wind enough in the air
To move away the ringlet curl
From the lovely lady's cheek
There is not wind enough to twirl
The one red leaf, the last of its clan,
Hanging so light, and hanging so high,
On the topmost twig that looks up at the sky.”

din
Byron, Opere-Poezia-2, Univers, 1986, pag.319-320, 554-555

Despre plagiat - ab urbe condita

În antichitate, imediat după inventarea scrisului, ideea de a copia era strict contabilă, adică trebuia să ții neapărat seama de ceea ce a scris cel de dinaintea ta. Codul lui Hammurapi, un cod primar de legi -ochi pentru ochi, trebuia copiat identic, pentru asta s-a inventat sigiliul cilindric, se amprenta rapid prin rularea pe o plăcuță de argilă moale, textul apărea astfel (în cuneiforme) la fel ca originalul. Asirienii au inventat taxele, impozitele și recensământul, toată această stare a cetăților trebuia arhivată, biblioteca de la Ninive s-a născut din această dorință, Assurbanipal număra și capetele care cădeau sub sabia lui, totul trebuia scris, de la fiecare capră, la fiecare nou-născut.


Spre vest, pe țărmul mării Egee, care scaldă Asia-Mică, grecii începeau să vorbească atât de mult, încât era imperios necesară înregistrarea lor, a cuvintelor și a ideilor, de aceea cauza a fost filosofia, iar efectul: matematica, fizica, medicina... În piețele lor publice, mai ales pe continentul european, existau copiști care, contra-cost copiau orice, altă cauză pe care Diogene Laertios o expune ca fiind lipsa prejudecăților, se încurcau ideile, cine a fost primul care a introdus cuvântul atom? Confuzia domnește și la Platon, el scrie dialogurile din cele spuse de Sokrates, Pitagora după mai multe excursii prin Egipt dezvoltă numărul atât de tare născând astfel teoremele. Încep să se scrie și istoriile, Herodot preia o grămadă de mituri și încearcă să le găsească nu numai originea, dar și adevărul.


Romanii preiau cultura greacă -dreaptă, și o asezonează împreună cu arcul geometric, apar astfel Cicero, Seneca și alții până la Vitruvius, toți așezându-și ideile peste înaintași, și astăzi prețuim o vorbă de-a lui Cicero mai mult decât gluma unui președinte de stat contemporan. Astfel începe să se personalizeze opera, Biblioteca din Alexandria triază și depozitează orice înscris după originea sa, tema și mai ales autorul, începe să se pună ordine nu numai în idei, dar și în autori. Apariția creștinismului derutează totul, dar călugării reiau -în felul lor, de la capăt.


***

Byron - Coleridge

Unul din marile spiritele ale poeziei clasice, Byron, este acuzat de plagiat. Byron mărturisește în notele sale că 12 versuri din Asediul Corintului se aseamănă cu un fragment din poemul nepublicat încă la acea dată, Christabel, de Coleridge, dar pe care poetul lacurilor îl scrisese cu 14 ani în urmă. Byron susține că la data când și-a compus versurile nu cunoștea poemul lui Coleridge. Christabel a fost publicat în anul 1816 și a rămas neterminat. Prima parte a fost scrisă în 1797, iar a doua în 1800. Poemul Asediul Corintului se pare că a fost scris de Byron în primele luni ale anului 1815. În nota sa, Ernest Hartley Coleridge (nepotul poetului Samuel Taylor Coleridge) este de părere că, deoarece Christabel era bine cunoscut în lumea literară londoneză, cu mult timp înainte de 1815, este imposibil ca Byron să nu fi auzit poemul recitat sau chiar citat de cineva, dar poate nu și-a amintit cu exactitate când și unde s-a întâmplat acest lucru. În luna martie 1815, Coleridge i-a scris lui Byron rugându-l să-l ajute să își publice două volume de versuri, iar în mai, Walter Scott a recitat Christabel la Murray sau la Byron acasă. Un an mai târziu, la recomandarea lui Byron, Murray a publicat poemul lui Coleridge. (nota 25 din Asediul Corintului, în volumul Byron, Opere-Poezia-2, Univers, 1986 pag.554, note Lia-Maria Pop)



***
Cam așa stau lucrurile la englezi și de atunci s-au complicat și mai mult. De aceea verdictele de plagiat date de ei țin de lumea medievală, nu numai că furtul este dovedit, dar calitatea morală a celui acuzat îl face paria. Nu știu cum poeții englezi judecă astăzi conflictul Byron-Coleridge, dar știu că îl cunosc și îl studiază în universități, el se referă la ultimele 12 versuri din partea a XIX-a din poemul Asediul Corintului, de Byron care se aseamănă cu versurile 43-52 din prima parte a poemului Christabel de Coleridge.

Lord Byron acum 200 de ani

http://www.civilization.ca/cmc/exhibitions/cmc/grecs/greeks01e.shtml

« Astăzi, -scria lordul Byron acum mai bine de două sute de ani *,
oraşul cel mai de seamă din Moreea [Peloponez] nu mai este Napoli din Romania [denumirea veche a oraşului Nafplio sau Nauplio (în engleză), prima capitală a Greciei independente de la 1821],
ci Tripoliţa [oraşul Tripoli de astăzi, aflat aproape în centrul Peloponezului], reşedinţa paşei şi sediul guvernului. Napoli se află în vecinătatea Argosului. În 1810 şi 1811 am avut prilejul să vizitez aceste trei localităţi, iar de la sosirea în Grecia, am străbătut de trei ori istmul Corint, fie de la Atica la Moreea, peste munţi, fie pe altă cale, spre golful Atenei şi al Lepantului. Drumurile sînt amîndouă la fel de pitoreşti şi frumoase, deşi nu seamănă deloc unul cu altul. Drumul pe mare este mai monoton. Cum însă nu pierzi niciodată din vedere ţărmul, şi de multe ori aluneci foarte aproape de ele, insulele Salamina, Egina, Paros etc., precum şi întreaga coastă oferă ochiului privelişti admirabile. »

Templul lui Poseidon de la Capul Sunion

Ajuns la Atena în acei ani, Byron vizitează Capul Sunion unde se aflau două temple: unul închinat zeului mării, Poseidon, celălalt mai în spate, închinat zeiţei Atena -acesta din urmă având astăzi vizibile numai fundaţiile.


Legenda spune că regele Egeu (Aegeus) a privit de pe acest promotoriul spre sud în aşteptarea fiului său Teseu plecat spre Creta, cu tributul uman închinat Minotarului aflat în labirintul de la Knossos (Cnosos), asta pentru ca atenienii să evite represaliile pe care Minos, fiul lui Zeus, rege peste un imperiu maritim, le-ar fi pus în practică în urma refuzului. Trebuie adus aminte că fiul lui Minos, Androgeus a fost omorât de atenieni sau chiar de însuşi regele Athinei (Atenei), Egeu, pentru că acesta câştigase toate premiile din cadrul jocurilor Panateniene.


Regele Egeu vede flamura neagră fluturând pe catargul triremei ce se întorcea din Creta, semn că fiul său Teseu a murit. La plecarea din Athina (Atena) această flamură neagră a fost ridicată pentru a semnala mai puternic sentimentul tragic al trimiterii celor şapte tineri atenieni şi şapte tinere ateniene spre Creta. La întoarcere, poate din cauza bucuriei, poate din alte motive, Teseu şi tinerii însoţitori uită să schimbe flamura neagră cu una albă, cum ar fi fost convenţia. Înnebunit de durere regele Egeu se aruncă de pe stâncile înalte în mare; de aici numele mării: Marea Egee.

Byron petrece ore în şir privind marea, apoi începe să-şi scrijelească numele pe unul din pereţii templului, ce arată ca o coloană dreptunghiulară. Până în secolul trecut, dorinţa de a se semna pe coloane, a feluriţilor vizitatori a luat o aşa amploare, încât lucrul acesta a fost interzis.

Monumentul lui Lysikrates

La Athina (Atena), Byron dădea nas în nas cu monumentul lui Lysikrates atunci când ieşea din mănăstirea capucină unde a fost cazat. Monumentul a fost încorporat în 1669 în zidul mănăstirii, dacă asta la rândul ei poate fi socotită blasfemie în sensul antic, atunci de ce Omer Pasha, în 1824 distruge mănăstirea, dar lăsând intact monumentul antic?


Istoria nu iartă, sfera culturală în care am fost educaţi îşi arată colţurile. Merg în Grecia să mă adap, să citesc acolo şi să-mi dau seama că lumea este oarecum altfel şi sfera este mult mai mare, când am să ajung să dau şi de colţurile acesteia, numai bine am să mor.


Byron se îndrăgosteşte la Athina, se întoarce la Londra şi scrie "Maid of Athens" (Fecioara din Athina), poemul a fost scris în 1810 şi este dedicat domnişoarei Tarsia Macri.


Într-o scrisoare către H. Drury, la 3 mai 1810, Byron scrie:

«  . . . I almost forgot to tell you that I am dying for love of three Greek Girls at Athens, sisters, two of whom have promised to accompany me to England, I lived in the same house, Teresa, Mariana, and Kattinka, are the names of these divinities all of them under 15 . . . .


Note: The last line of each stanza is written in Greek. This is Byron's translation: "My life, I love you!"»

Incandescenţa poetică care-l cuprinde pe Byron nu se va mai stinge decât odată cu moartea sa.
Fiind vorba de lordul Byron, este natural că s-au ţesut şi mituri, frumuseţea artistică a Eladei prin asta renaşte acum. Unul dintre ele povesteşte că ajuns la Delphoi (Delfi), a fost îndrumat şi către izvorul sacru Castalia, izvor din care preotesele Templului lui Apollo îşi luau apa pentru spălat şi pentru băut. În prezenţa celor prezenţi a băut din apa izvorului, pentru că această apă dă frâu liber creaţiei, imaginaţiei, sintetizării informaţiei, laconismului în expresie şi aflând apoi toate acestea, a sărit îmbrăcat în izvor.

În spatele monumentul lui Lysikrates este o stelă ce aminteşte vizita şi mai mult de atât, începutul unei mari iubiri faţă de Grecia, de fapt.

Strada Lysikratous ce dă spre Arcul lui Hadrian, mai departe Templul lui Zeus

Din piaţă, o stradă ne dezvăluie Arcul lui Hadrian, un alt împătimit al Greciei, nu englez, ci roman, nu lord, ci împărat, dar, vorba lui Herodot, asta este o altă poveste.
Despre Byron în Grecia vom mai scrie, la fel cum vom mai scrie şi despre împăratul Hadrian.

___________________________________________________
* Byron, Opere 2, Poezia, ed. Univers, 1986, la pag. 334 nota lui Byron la poemul Asediul Corintului pag.306,

Naturaleţea limbajului

Teresa Makri

Din mersul maşinii putem distinge imaginile liniare ce se derulează în coada ochiului cu o viteză prea mare pentru a fi urmărite. Din mersul bicicletei putem urmări, în felul în care rotaţia roţilor ne conduce la centrifuga ideilor şi la centripeta sinelui; dorinţa.


În urma tuturor maşinilor este bicicleta, totuşi deplasarea continuă ajunge maşina străină de loc, de oraş, care cu geamurile lăsate lasă şoferului întrebări asupra locului unde se află. Astfel am găsit în mersul monoton, conservativ,  maşina din care şoferul aplecat peste pasagerul din dreapta punea întrebări unui public restrâns alcătuit din: mama cu căruciorul cu umbrelă, baba cu plase ce-i apleca şi mai mult coloana, tânărul grăbit lipsit de curiozitate care a părăsit primul locul dialogului.


"- Da, da, sigur îmi aduc aminte de strada aceasta", vorbea baba înclinând tot timpul capul, de parcă măsura timpului dădea etalon verticalităţii bărbiei.


Mama obosită de copil încerca să dea dreptate bătrânei; tânărul arătă o direcţie şi plecă, toate acestea văzute din mersul bicicletei, din laterala stângă ce lăsa maşina oprită din cauza nedumeriri şoferului şi a pasagerilor în ce priveşte drumul. Dar peste toate acestea, în urma confuziei pe care toate persoanele prezente la dialog aşteptau vreo minune, veni întrebarea babei:


"- Da, sigur ştiu de strada aceasta, la ce număr vreţi să ajungeţi?!"


În felul acesta dialogul a fost curmat de naturaleţea limbajului, a felului în care ne prezentăm în această viaţă pentru a discuta şi nu pentru a rezolva vreo problemă.


Nu mai departe de mine, care cercetând şi evadând în limbaj, am scris despre Byron şi mai scriu încă; în felul în care nu am terminat ce aveam de sugerat pentru că încă mă interesează numărul casei în care, în prima sa vizită la Atena, în 1810, Lord Byron s-a îndrăgostit de Teresa Makri, o prea tânără fecioară.

Apariţia cenzurii

Byron, Atena, Mânăstirea Capucină, 12 martie 1811.

Ecouri din Horaţiu

[...]


Dar să privim spre Dramă: zace-nvinsă
De Walpole, în cătuşele lui prinsă! (55)
Corupţia, temîndu-se de ea,
Preferă ca pe scenă să se dea,
Spectacole de operă! Deşi
Chesterfield (56) păruse-a osîndi
Umorul, el ceruse libertate - 
Să nu mai fie piese trunchiate
De nişte nobili bolnavi de migrenă
Sau de vreun şambelan străin de scenă!
Să fie legea ceea abrogată!
Să rîdem iar din plin, ca altădată!
- De lacrimi, avem timp destul, acasă!

[...]

55 - În anul 1737, directorul teatrului Goodman's Fields, i-a prezentat lui Sir Robert Walpole farsa intitulată The Golden Rump (Dosul aurit), care urma să fie jucată în teatrul său. Ministrul a plătit suma care i s-ar fi cuvenit autorului, dar a reţinut manuscrisul, extrăgînd apoi din el pasajele cele mai pline de insulte şi grosolănii, le-a citit în Parlament şi astfel a obţinut aprobarea de a se adopta o lege care să limiteze numărul teatrelor şi să supună toate piesele inspecţiei Lordului Şambelan. Proprietarii de teatru trebuiau să obţină permisiunea Lordul Şambelan pentru orice piesă ce urma să se joace pe scenele lor.

Robert Walpole, Duce de Orford (1676-1745), om de afaceri şi politician englez, şeful partidului Whig, apoi Prim-ministru al Angliei.

56 - Philip Dormer Stanhope, al patrulea Duce de Chesterfield (1694 - 1773), om de stat, diplomat şi om de cultură englez. Byron îl apreciază pentru atitudinea adoptată cu ocazia discutării de către Parlament a Legii Cenzurei (Licensing Act), căreia i s-a opus cu vehemenţă.

Cele scrise mai sus au fost publicate în volumul 2, numit Poezia, din opera marelui Byron, editura Univers, 1986, pag. 18 (versurile) şi pag. 496-497 (notele 55 şi 56)

Contradicţia apare în schimb în vremurile moderne, în care ideea este liberă în comunicaţie, sigur că labirintul numit internet este vast şi ideea de cele mai multe ori rătăceşte, dar o dată ajunsă la destinatarul anonim acesta este fericit, a nu se înţelege că trăieşte o revelaţie.


Cei ce scriu, au o dorinţă, eu am numit-o hedonism al împărtăşirii, poate sună cam ortodox şi cam înghesuit, dar arată bine măcar în aldin.


Putem fi fericiţi şi cu asta; ce ne facem atunci când autorul blogului, numit blogger, se autocenzurează şi o face cu bună ştiinţă?


Felul întâi este dat de exuberanţă, publică în valul freneziei şi de cele mai multe ori o face cu pule-n mături, apoi brusc a doua zi şterge postarea. Dau click pe link şi nu apare decât avertizarea că postarea nu mai este, a fost ştearsă. Curajul nebun de-a scrie cu adevărat ceva a căzut în lâncezeala de-a da Delete, după ce ai apăsat conştient mii de taste, acum mai apeşi una ca să le anulezi pe celelalte. După ce, de la 1700 toamna, unii se zbat ca cenzura să fie eradicată şi cuvântul liber, TU dai Delete -este dreptul tău, este dreptul tău de-a te autocenzura, dar mă întreb; mai are rost să te citesc?! Delete.


Felul doi: Comentariile ne doare, Delete, marş, cu toate că cel ce comentează nu este Anonim (aici mai că aş fi de acord, asta-i altă postare); este cel cu care timp de un an sau doi -mai mulţi uneori, ai comentat împreună.
Nu intrăm în universul trivialităţilor şi al pornografiei, eu scriu de comentarii, ai căror expeditori au deja o personalitate creată de blogul lor, sau de comentariile precedente.

Dar să privim spre Blog cum zace-n jos

Nu mai există Walpole, 

În cătuşe postarea să fie prinsă!

Corupţia proprie dă teama,

temîndu-se că ea,

Va fi pe scenă să se dea,

Spectacole de operă închipuite! Deşi

Chesterfield amuţi de mult să o invite.

P.S. Despre Felul trei, desertul, altădată! :)

Byron - despre alianţe

http://www.dcnews.ro/2011/03/vezi-ce-contine-rezolutia-onu-pe-tema-libiei/

Prea sfîntă "Alianţă" - a celor trei,

Care pretind că lumea-ntreagă-s ei!

O laică treime, care n-are

Cu cea din ceruri altă-asemănare

Decît aceea dintre o maimuţă

Şi om! În cuvioasa lor căruţă,

Trei proşti* se cred Napoleon! Pe lîngă

Treimea asta calpă şi nătîngă,

Chiar zeii din Egipt par mai normali!

În cuşti sau grajduri, cîinii lor banali

Şi boii lor plăvani cuminţi stăteau,

Nepăsători cît hrana şi-o primeau.

Dar dumnealor, mai hămesiţi pe semne,

Vor şi mai mult: să latre şi să-ndemne

La crime, să sfîşie şi să-mproaşte

Cu sînge! Fericite-acele broaşte

Scornite de Esop**, faţă de cele

De care-avem noi parte - cioturi grele

Şi rele, ce zdrobesc, cu-o forţă oarbă,

Popoare-ntregi, şi nu le lasă-n iarbă

Măcar o broască, berzele -menite

A face revoluţii, păsămite!

Byron, Opere-Poezia 2, ed. Univers, 1986, - Epoca de bronz, VIII, pag.126

* Este vorba de Congresul de Verona din toamna lui 1822, la care s-au întâlnit suveranii Rusiei, Prusiei şi Austriei şi care a consfinţit independenţa Statelor Unite.
Cei trei proşti: Alexandru I, împăratul Rusiei, Francisc I, împăratul Austriei şi Friedrich Wilhem al III-lea, regele Prusiei, care au participat la Congresul de la Verona. George al IV-lea, regele Angliei şi Ludovic al XVIII-lea, regele Franţei şi-au trimis doar reprezentanţii, în persoana ducelui de Wellington şi a viconţilor de Montmorency şi Chateaubriand.

** Esop, fabulist semilegendar grec, care ar fi trăit în secolul VII - VI î.e.n. Byron reaminteşte aici binecunoscuta fabulă a lui Esop despre broaştele care îi cer lui Jupiter un rege. Zeul, ascultîndu-le orăcăiala, le aruncă un butuc, de care broaştele s-au speriat la început, dar pe urmă s-au suit pe el, văzîndu-l cât de bun şi blînd este. Byron remarcă cu amărăciune că monarhii întruniţi la Verona sînt departe de a fi asemănători butucului-rege din fabula lui Esop.

Notele de mai sus sunt scrise de Lia-Maria Pop la pag.533, nota 69,73,74

BYRON

Într-o scurtă vizită la Delphi, din parcare am traversat spre izvorul Castalian; definiţie: apă pură care curge cu nesaţ pe gresie obosită de timp.

Mai sus, prin poarta închisă, l-am văzut pe Byron, făcea baie sub stânca abruptă a muntelui; în găleata izvorului. Chiar Phaidriadele - stâncile abrupte ce culmină o creastă ce se termină în piscul Parnassos-ului - se mirau de străinul ce se-mbăia.

Un bilet luat de vânt, îmi încurcă privirea: salutul către marele maestru, un autocar urma să mă lovească, am aşteptat şi-am cules de pe asfalt hârtia. Citesc:

"The banker - broker - baron, brethen, speed

To aid these bankrupt tyrants in their need."

[...]

Şi iată culmea umilinţii! -

Voi, regilor, pe-ai voştri, lor le daţi!

Ei controlează ţări şi împăraţi

Şi, de la "Ind la Pol", dau împrumuturi

Bancheri, misiţi baroni, ca pe nişte scuturi

Îi apără pe despoţii faliţi.

[...]

Întors acasă deschid cartea.

Descifrez mesajul.

"cele două versuri în engleză au o muzicalitate aparte, bazată pe funcţia aliterativă a sunetelor B-R-K. Ele exprimă totodată dezgustul lui Byron faţă de aceşti bancheri şi de banii lor care au servit regilor tirani în politica agresivă, de înăbuşire a mişcărilor de eliberare naţională ale diferitelor popoare."

Byron, Opere, Poezia 2, Satire, nota 123, de la pag. 537, referitor la poezia "Epoca de bronz" în traducerea lui Petre Solomon, versurile în română sunt la pag. 135 sus; volum apărut la editura Univers în anul 1986.

"Ce iese din atâta pipăit?"

-este nota lui Byron la poemul Valsul (imn-apostrofă), nota X

"În Turcia, o întrebare pertinentă; la noi impertinentă şi superfluă, dar i-a fost pusă exact sub această formă lui Morier de către un persan ce asista la desfăşurarea unui vals la Pera..."

Byron, Opere, Poezia, Ed. Univers 1986, pag 66.