miercuri, 6 aprilie 2011

A trăi atât de mult din dorinţa de-a avea dreptate

pentru mine

Când am reîntâlnit-o pe mătuşa mea, dânsa trecuse de sută, Primăria a şi premiat-o. O sută de ani de viaţă, dar ce viaţă, dar ce amintiri, sigur meritau un premiu.

Cât cunoşteam eu din această viaţă era prea puţin pentru a scrie ceva, dar mătuşa mea a avut la un moment dat dorinţa de a povesti secretul longevităţii personale. Eu obişnuit cu informaţia că viaţa lungă înseamnă de fapt limitarea tuturor dorinţelor, formă filosofică a Orientului Îndepărtat, am înclinat din cap dispus să ascult încă o dată  o poveste din cele câteva mii pe care le repeta la intervalele neregulate.

« Am avut proasta alegere, începe povestirea dânsei, să am un bărbat pe care nu l-am iubit niciodată. Nu din cauza asta am fost nefericită, nefericirea mea se datora faptului că toată lumea era împotriva mea, orice eveniment îmi contrazicea dorinţa. Nu înseamnă că odată ce ai un bărbat, odată ce ai copii, chiar şi nepoţi,  mai târziu nu mai poţi avea dorinţe! Ori de fiecare dată când acestea erau exprimate, arătate, expuse, dorite; asistenţa, compusă din cei mai apropiaţi mie, din cei mai doriţi de mine, afişau brusc o blazare, o mirare a contrariului, depărtare chiar emoţională, care nu numai că mă punea pe gânduri, dar cronicizată, ca o formă de uitare, pricina fiind chiar lipsa lor de dorinţa cunoaşterii în ale mele, m-a făcut să doresc ca să nu mor lipsită de evenimentul datorită căruia eu am dreptate.

Dorinţă neprimită în inima mea niciodată! Dorinţă ce-mi aparţinea, la fel cum muşchiul ce tresare la efort, cum pleoapa ce se-nchide de somn. Nimic ce a venit de la ei, de la toţi din jurul meu, nimic ce l-am transformat în dorinţa de a nu muri până eu nu o să am dreptate.

Toţi, rând pe rând au murit, fără ca mie să-mi lase măcar impresia că am dreptate, ce dreptate? atunci când eu asist neputincioasă la lipsa în fapt a dreptăţii mele, ei murind înainte ca evenimentul, favorabil mie să se petreacă. Ce să mai petrec în viaţa asta când eu am rămas singură? »

M-a privit atât de puternic în clipa când eu dădeam să mă ridic, că am avut acea ezitare caracteristică hoţului începător şi de ce nu ar fi fost aşa, când de fapt eu alergam să scriu. Să scriu că nu-i aşa, să scriu că nu se poate trăi din ură, din dorinţa ta potrivnică celorlalţi, chiar necunoscuţi ţie.

« Am trăit aceşti ani care nu mi-au demonstrat nimic, eu n-am avut dreptate pentru că ei -care ei? eu fiind atât de singură acum, atât de lipsită de obiectul amintirii mele. Da, lucrurile pot să-ţi inducă amintiri, secvenţe, decupaje dinamice ale unor trăiri intense, subiectiv exploatate atunci. Oamenii, fiinţele apropiate, chiar cele care poate doar au trecut tangenţial pe ceea ce numim deseori felia noastră de viaţă, sunt foarte importanţi, sunt atunci când pot să fie; acum nu mai sunt, sunt singură.

Dragul meu nepot, am desăvârşit, fără să vreau, dorinţa de-a trăi din ură, din dorinţa de-a avea dreptate de fapt -asta este ură, este cel mai mare rău, greu de suportat, uşor de trăit -dovedit. »

Am plecat, lăsat de dânsa fără nici o dorinţă din partea ei şi-acum am scris.

4 comentarii:

  1. Am auzit că au existat oameni care au trăit numai a se răzbuna -Contele de Monte Cristo de exemplu, literar exemplu, dar merită adus aici.

    RăspundețiȘtergere
  2. Să știi că eu m-aș fi sinucis de multă vreme, dacă nu aș fi avut niște dușmani tâmpiți cărora nu vreau să le dau satisfacție. Vorbesc serios !

    RăspundețiȘtergere
  3. Şerban trăieşti într-o lume moral-violentă, nici eu nu mai ştiu dacă scriu serios sau nu acum.

    Oricum îţi doresc trăieşti cel puţin 100 de ani "pentru a nu le da satifacţie". :)

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc