sâmbătă, 10 iulie 2010

Vladimir Sorokin, Inimile celor patru


Sorokin; violenţa ca o stare de eliberare a noii literaturi


Romanul lui Sorokin este o călătorie şi asta nu este un lucru nou pentru lumea literară rusească sau sovietică cum a fost deceniile trecute. Rusia este un spaţiu în care călătoria este la ea acasă.

Patru personaje caută ceva, ele sunt alese ca să acopere într-un fel "omul"; un băieţaş, o adolescentă, un bărbat în toată firea şi un bătrân. "Să acopere" este o metaforă întocmai ca acea ghicitoare a sfinxului: "cine umblă dimineaţa în patru picioare, la prânz în două şi seara în trei?"
Grupul celor patru apare în primele pagini. Autorul nu-i dezvăluie originea acestui grup s-au felul în care s-au unit aceşti oameni. Începe adulmecarea, şi cu ajutorul unei numerologii neînţelese de cititor, apar şi faptele. Fapte de-o violenţă rară şi cu o descriere amănunţită, ce pare expunerea unei întregi ideologii contemporane a violenţei.

Pasaje din roman mi-au amintit de "Cubul", film catalogat la vremea lui fiind extrem de violent. În film personajele caută ieşirea şi cu ajutorul unor algoritmi de împărţire bazaţi pe numere prime reuşesc asta în final. Aria personajelor cuprinde cât mai multe tipologii umane, care în ritmul infernal dat de parcursul prin acel labirint de cuburi mişcătoare dispar în cele mai atroce acţiuni. Filmul mai are şi o violenţă psihică care reuşeşte să streseze spectatorul.

În romanul "Inimile celor patru", această formă de thriller nu apare, nu există nimic care să se anunţe şi care să alerteze cititorul. Totul se întâmplă imediat, suprarealist şi curgător. Acţiunea se mută repede şi cu dibăcie face să dispară urmele violenţei trecute. Un mic respiro şi din nou, din nou până la sfârşit. Sorokin nu are niciun motiv să se oprească din violenţa asistată de cei patru.
Ca şi în romanul "Gheaţa", Sorokin evocă amintiri trăite de persoanjele sale în timpul celui de-al doilea război mondial, din Marele Război pentru Apărarea Patriei. În aceste amintiri eroii nu există, faptele înălţătoare sunt doar zvonuri, iar supravieţuirea şi lupta pentru existenţă primează. Suferinţa trecută este adusă în prezent tocmai pentru a fi mai apoi anulată, şi o altă suferinţă apare, cea raportată la sex. Nu mai sunt bombe şi oameni sfârtecaţi, sunt unelte şi organe sexuale dezmembrate. Toată pudoarea unui război ce a trecut sub tăcere toate crimele sexuale sau pasionale sunt aduse acum în prezent; este ca şi cum autorul doreşte ca violenţa să fie universală, privită din toate unghiurile care să atace mai ales sexual omul.
Sunt numere, cuvinte ce aparţin doar autorului, culori, tot felul de dialoguri cu caracter mai mult sau mai puţin magic, apoi nume care poate sunt scrise doar o singură dată şi toate acestea duc pe cititor să-şi piardă răbdarea.
Orice acţiune este însoţită de o măsurătoare, de un parametru notat şi ulterior experimentat. Există un fel de mecanism, care dezvoltă la rândul lui alţi parametrii care-i fac pe experimentatori să tragă noi concluzii în vederea viitorului apropiat.
În roman, cititorul nu poate identifica vreo logică în desfăşurarea lui, dacă a citit ciclul de nuvele "Dimineaţa lunetistului", poate compara cu anumite părţi din nuvele, în rest este rătăcire.

Recomandarea mea este ca acest roman să fie citit numai de cei care văd estetica lui Ieronimus Bosch ca o prezenţă reală. Dacă se opresc să mai citească, să se prefacă că nici n-au început, orice amintire crează curiozitate şi în acest caz chiar nu este necesară.

http://scorchfield.blogspot.com/2008/09/vladimir-sorokin-gheaa.html


Photo:
http://www.editura-art.ro/carte/inimile-celor-patru

3 comentarii:

  1. O voi citi!
    Helas, je n'ai pas lu tous les livres :)
    (probleme tehnice cu commenturile)

    RăspundețiȘtergere
  2. Este OK, merită, numai când termini, dă-mi de ştire.

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc