Radio Guerrilla

Templul zeiței Artemis Vravrona (Arthemis of Brauron), Atica, Grecia

Ultima mea moștenire -primită la cei șaizeci de ani bătuți pe ban, a fost un templu. Pentru a da culoare acestei hetaire-heritage imobiliare a trebuit prima dată să tund iarba. M-am îndrăgostit pur și simplu de acest loc, pe unde urșii odinioară își făceau bârlog.

Cuvântul dragoste ar trebui redefinit în măsura în care te întorci acolo, la acel loc, la acea ființă, fie ea umană sau pur și simplu celulară. Unii își iubesc atât de mult virușii, încât devin purtători -deja am căzut mai jos de celulă. Alții -printre care și eu, devin vicioși -atât de mult s-au atașat de un lucru, încât absența lui, chiar minimală, îi produce sevraj. De aceea în fiecare vară tund iarba la Vavrona. Vara asta am dat skip, ceva, în partea cealaltă m-a oprit. Deja tremur.

Radio Guerrilla s-a oprit, fenomenul se petrece doar în eter. Dar astăzi, vestea că ceea ce demult transpira se pare că îngheța!, m-a făcut  să scriu aceste rânduri.
Eram un fan al acestui post de radio și chiar suportam stoic când Dobrovolschi o lua pe ulei, sau sâmbătă și duminica dimineața, ateismul era întins la maxim și săgeata (ideatică) o lua aiurea. Eram fan pentru că dădeau (dau și acum pe net) cea mai bună muzică ca post de radio românesc.

Timp de câteva săptămâni, în timp, ce-mi beau cafea de dimineață, am dat pe alte posturi și-mi vine greață. Radio Cultural ține stindardul sus, dar bocitorii culturii române plâng prea mult, sigur că absenteismul se face cunoscut și la acest post, dar eu țineam la gazonul meu, pe care îl puteam și reușeam, să-l tund oricând; ăsta era Radio Guerrilla.

Radio Guerrilla este un post de radio stratosferic, este o metaforă, undele ultrascurte abia ajung acolo, dar pentru ceea ce se întâmplă în maneaua radio românească, superlativul are rost.

http://www.radioguerrilla.ro/

Virtualitate

Rafina port - 2011

Tinerii nici nu au observat faptul că-i fotografiez, nici apusul de soare, nici interviul pe care ancora le ia lor. Observăm o aplecare.

Nici eu n-am observat ce fac ei. Mie mi se pare mai important ce vreau eu. De aici orgoliul celui care privește. Este important ce credem și nu ce se întâmplă. Este important că putem spune ceva despre ceea ce privim, celorlalți - cei priviți, li se rupe. Așa considerăm -repede, lumea, în ceea ce privim și sigur are rost și în ceea ce fac ceilalți -neimportant pentru noi.

Refuz să cred că în ceea ce văd am dreptate și mai ales în ceea ce critic. Recunosc că mă lansez, orbital de fiecare dată, asupra ideii. Recunosc că mai și cred cele ce le scriu. Recunosc că nu văd totul. Să fie un privilegiu sau un autism?

Ikepod - o poveste despre măsurarea timpului

Marc Newson for Ikepod on Nowness.com

Identități

 

Niciodată, în demersul pentru obținerea perfecțiunii, n-am reușit. Un soi de mediocritate mă dobora. Aveam colegi care reușeau o caligrafie demnă de estetica letopiseților, citire oraculară, exprimare retorică. Dezordinea punea stăpânire pe mine. Și nu s-a lăsat până genetic nu s-a transmis mai departe.

Privind în schimb toate imperfecțiunile vaselor antice, atât de perfecte, înclin deja să cred că am avut o copilărie reușită. Toate întâmplările, toate nereușitele, n-au făcut altceva decât să dea farmec acelei vârste. Ei bine eu atunci nu știam asta. Dar poate că deformez atât de bine trecutul personal, încât reușesc să creez o dublură, care uitându-se cu totul și totul altfel decât originalul, vede o altă perspectivă. Nici dublura nu-i perfectă, iz-ul că ar fi o oglindire ne dă de gândit. Ca element ajutător; priviți cele două vase plate (platane), care par identice privind conturul lor. Acum priviți de la centru spre exterior, spre mânere.

Personal, eu le văd identice. Sigur că geometria și locul ocupat de fiecare culoare (ca și aria) sunt altele. Atunci de unde ideea de identitate?

Prin alăturare.
Pentru că aparțin acelui subiect, poate chiar unui singur artist. La fel se întâmplă și cu vasul cu cele două capete de femeie. La fel se întâmplă și cu amintirile. Ele aparțin celui ce le istorisește și oricât le-ar deforma, ceva le identifică (cu cel ce le spune) și-l caracterizează pe autor foarte repede.

Muzeul de la Marathon are o istorie interesantă, el se află foarte departe de locul Marii Bătălii.

All glory is fleeting

Greek lekythos (wine vessel) with mythological scenes (Marathon Museum)

from:
http://www.usnewslink.com/fleetingglory.htm

"For over a thousand years Roman conquerors returning from the wars enjoyed the honor of triumph, a tumultuous parade. In the procession came trumpeteers, musicians and strange animals from conquered territories, together with carts laden with treasure and captured armaments. The conquerors rode in a triumphal chariot, the dazed prisoners walking in chains before him. Sometimes his children robed in white stood with him in the chariot or rode the trace horses. A slave stood behind the conqueror holding a golden crown and whispering in his ear a warning: that all glory is fleeting."
Gen. George C. Patton 

Former Secretary of State James Baker once said, "Someone asked me what was the most important thing I had learned since being in Washington. I replied that it was the fact that temporal power is fleeting." Baker went on to observe that once driving through the White House gates he saw a man walking alone on Pennsylvania Avenue and recognized him as having been Secretary of State in a previous administration. "There he was alone - no reporters, no security, no adoring public, no trappings of power. Just one solitary man alone with his thoughts. And that mental picture continually serves to remind me of the impermanence of power and the impermanence of place." 

O parte din istoria evenimentelor recente

Cizmulița

„Porecla de Caligula a căpătat-o din glumele de tabără, fiindcă era crescut între soldați cu îmbrăcăminte și încălțăminte de simplu soldat. Felul acesta de educație i-a atras dragostea și trecerea în fața soldaților atît de mult, că la moartea lui Augustus singura prezența lui a potolit legiunile răzvrătite și înfuriate la culme.”

Suetonius Tranquillius, Doisprezece Cezari

A refuzat să mai învețe și șapte clase primare au fost îndeajuns pentru a scrie, pentru a citi și pentru a munci. Tocmai că a munci a venit odată cu școala, dar a munci nu era niciodată îndeajuns pentru a întreține o familie destrămată și destul de numeroasă, școala a trebuit părăsită vremelnic.

Când în sat lucrul s-a terminat, când lumea fugea prin țări vecine și chiar mai departe pentru a munci, se legă de-o trupă de zidari ce ridicau case frumoase celor bogați de la oraș. Orașul era la o oră de mers cu mașina. De pe acoperișurile caselor lumea se vedea altfel.

Unul din trupă lucrase în Germania, altul în Spania, veniseră înapoi în sat goniți de frustrări și crize sociale, nimeni nu vorbea despre cum i-ar fi fost dor de țară. Poveștile lor îl amețeau. Ar fi vrut să plece, dar nu știa bine nici măcar limba maternă. Îi părea rău că este abia copil de fapt.

În viață oportunitățile vin rar, la fel ca trenurile ultrarapide. Măcar ultimul vagon, ultima treaptă. Ar fi vrut măcar să viseze. Și într-o noapte chiar visă. Visul că se agățase de o familie, că muncea pentru ei, îi plăcu cel mai mult. Era ca un argat, dar învăța de toate. Anii ce au trecut nu-l marcară deloc, în schimb citi jumătate din bibliotecă, locuia la mansardă. De acolo, printr-un chepeng transparent vedea o parte din Univers, știa aproape toate stelele. Nu-i era dor de nimic.

Visul dură o noapte. A doua zi trebuia să plece la o casă să tundă gazonul, era ca o vacanță. Când intră în curte, recunoscu imediat casa. De la mansardă cineva îi făcu semn cu mâna. Norii se strângeau în ghemotoace, ca mai apoi să se răsfire ca un caier. Casa părea mai frumoasă ca oricând. Primi repede niște cizme.

Marea așteptare

Vedere din Thassos - photo by Vali și Miha

Dacă viața este o călătorie -cum mulți au scris înaintea mea, atunci trebuie că ajunul acestei călătorii este ocupat de marea așteptare. Cum vocabularul nu permitea extinderea, totul s-a redus la vine barza; la acea pasăre călătoare care cică aduce copilul în cioc. Așa omul apare pe lumea aceasta.

Apariția unui om în mijlocul acestui univers perfect nu poate fi pusă pe seama vreunui scenariu prestabilit în care ceilalți actori alcătuiesc doar recuzita, căci fiecare la rândul ar trebui să aibă un scenariu. Marele scenariu ar fi atunci compus doar dintr-o mare așteptare. Să ne închipuim o clipă o plajă, în care înfipte în nisip, două umbrele adăpostesc la umbra lor câteva șezlonguri. Apa de la mal are culoarea turcoazului, în larg ea se închide. Un enorm pachebot ocupă spațiul dintre umbrele. Un pescăruș pune în evidență norii. În zare munții răsar din apa mării împreună cu pinii răsuciți datorită valurilor. Nu se vede nici un om.

Această imagine face parte din marea așteptare. Fiecare dintre noi ar dori poate să creadă că toate acestea au fost făcute pentru oameni. Fals. Toate acestea au fost făcute pentru că noi dorim să punem în evidență tocmai ceea ce în absența noastră are cea mai mare valoare. Lucrurile care ne înconjoară. Acestea fac și trebuie să facă parte din călătorie. Orice cui, sau foaie de hârtie, reușesc să maculeze, să mascheze, albul vid al călătoriei noastre prin această lume. De aceea mai târziu ne-am dat seama că hainele trebuie să fie croite și mașinile vopsite. Oricum ar fi tot ceea ce ne înconjoară, cu toate apăsările, cu toate lansările, felul în care așteptăm, cum ne manifestăm, ne dă conduita acelei fâțâieli în fața morții. Cred că în acel moment ne grăbim. Odată ridicat de pe scaun, ce mai contează drumul până la ușă; poate fi parcurs cât mai repede, deodată chiar.

Privind această fotografie -care nu-mi aparține, am avut o clipă senzația că lipsa oricăruia, la fel ca apariția oricăruia, nu dă sens acestei lumi. Mulțimile de fapt sunt cele ce ocupă, ce echilibrează numărul arborilor, al păsărilor, al valurilor. Oamenii, dacă ar fi extrem de puțini, n-ar conta deloc. Zgomotul pe care l-ar face, n-ar reuși să trezească nici un elefant. Recunoașterea vine de la acel pachebot, care odată intrat în port, salvează economic o populație de zece ori mai mică, produce acel val ce deschide sezonul risipirii tuturor dorințelor. După un scurt timp, totul se împachetează și dispare la fel cum a apărut, cu tot cu dorințe. Suntem aici, pentru că suntem mulți, dacă eram câțiva, s-ar fi putut nici să ne cunoaștem. Trăiam și speram -fără să știm, într-o mare așteptare.