Privind în schimb toate imperfecțiunile vaselor antice, atât de perfecte, înclin deja să cred că am avut o copilărie reușită. Toate întâmplările, toate nereușitele, n-au făcut altceva decât să dea farmec acelei vârste. Ei bine eu atunci nu știam asta. Dar poate că deformez atât de bine trecutul personal, încât reușesc să creez o dublură, care uitându-se cu totul și totul altfel decât originalul, vede o altă perspectivă. Nici dublura nu-i perfectă, iz-ul că ar fi o oglindire ne dă de gândit. Ca element ajutător; priviți cele două vase plate (platane), care par identice privind conturul lor. Acum priviți de la centru spre exterior, spre mânere.
Personal, eu le văd identice. Sigur că geometria și locul ocupat de fiecare culoare (ca și aria) sunt altele. Atunci de unde ideea de identitate?
Prin alăturare.
Pentru că aparțin acelui subiect, poate chiar unui singur artist. La fel se întâmplă și cu vasul cu cele două capete de femeie. La fel se întâmplă și cu amintirile. Ele aparțin celui ce le istorisește și oricât le-ar deforma, ceva le identifică (cu cel ce le spune) și-l caracterizează pe autor foarte repede.
Muzeul de la Marathon are o istorie interesantă, el se află foarte departe de locul Marii Bătălii.
