În timp din nou

pentru pandhora

http://archives.buffalorising.com/story/on_this_day_may_6_1893_thomas

o continuare de la
http://scorchfield.blogspot.com/2011/02/atelierele-timpului.html

Motto:

Timpul este un armăsar nărăvaş,

să-l strângi în ghingi,

se face că se lasă,

ca mai apoi să te arunce în stânga sau dreapta,

să tragi de căpăstru,

să-l sufoci cu zăbala,

el se ridică şi te lasă-n urmă,

pinteni dacă-i dai,

fuge de nu mai vezi;

ochi nepregătiţi pentru cunoaştere,

cavalcadă de imagini ce invadează mintea:

înnebuneşti.

din Catalogul Navigatorilor în Timp,

ulterior numită de Gerard Klein ca Seniorii Războiului,

citat inexistent în romanul publicat.

- Fiecare face ce poate, fiecare se bate de fapt cu timpul! căci aşa îl întâmpină omul de ştiinţă pe musafirul curios şi nepoftit, nu că asta era dovada unei impoliteţi, dar minunea care se întâmpla în jurul lui trebuia împărtăşită.


Musafirul nu răspunse nimic, o clipă –atât de puţin, trecu prin faţa ochilor lui imaginea unui călăreţ ce alerga în avalul unui râu de munte, apa la fel ca şi calul făcea spume, fornăiala lui –clipoceala ei. Acest cavaler înarmat, purtător de steag, cu o flamură ce pornea vertical din crupa calului ce mărea înălţimea lor de câteva ori, era un eveniment nemaiîntâlnit printre locuitorii acelui ţinut şi la fel i se păru şi lui.


Se aşeză, spectacolul luminescent din faţa lui îl hipnotiză, din cauza asta memoria crea deja-vu-uri sau se spectacula în întoarceri la decizii iniţiale, la acele: dacă ?!


Un taburet îi păstră locul, nu înţelegea nimic din cele ce privea, nu înţelegea rostul acestui circ şi mai ales prin faptul că se opunea înţelegerii îl făcu să exclame:


- Totuşi eu nu fac nimic, de unde ideea că fiecare face ce poate, eu chiar nu fac nimic! şi exclamaţia se pierdu în fulgerele şi luminile provocate de înaltele încărcături electronice; omul de ştiinţă nu-l mai băgă în seamă, se ridică şi se pierdu în spatele sclipirilor.


Într-un timp el se regăsise, foiala de pe scaun şi gândul că nu-şi amintea totul –de parcă ar fi fost pedepsit prin asta, îl făcu să se ridice, privi în jur –în afara razelor ce traversau hambarul, acea cuşcă imensă, nu mai era nimeni; îndrăzni să iasă afară.
Afară era cald, oaza de alături fierbea, o cămilă beată se împleticea în jurul unui palmier, mai departe în urma ei, un smochin se rupea de fructe; sus un soare prea darnic potolea orice mişcare, darul său era odihna!
Asymetron găsi speranţă în cărarea ce pornea spre dune, sigur urmele proaspete, nealterate de vânt, arătau că şi alţii se perindară pe acolo, dar încotro o porniră?


Urmele îl obosiră, parcursul spre vârful dunei de nisip era prea obositor, erau câteva sute de metri este adevărat, dar acestea urcau alte câteva sute de metri. Ajuns în vârf, ca un steag fără stăpân, fluturat de curenţii calzi şi blânzi ce pot doar să împrăştie nisipul, eroul nostru se prăbuşi. În timp ce cădea privi în jos la luminile ce înconjurau un adevărat oraş, ziduri pe care le recunoştea, zigurate minunate pe care le iubea, lumea lui. Simţi că moare, dar timpul nu-i dădea pace. Simţi că poate, dar trupul lui epuizat se pierdea în lumină. Adormi.

Deasupra

Se cunoaşte sintagma prin care trecutul se îngroapă, sau mai rar utilizată, că trece pe sub noi, în felul acesta  viitorul trecând pe deasupra noastră. Felul în care se filosofează despre trecut este contrazis de realitate: trecutul poate trece şi pe deasupra noastră.


Pe deasupra noastră încep să treacă din ce în ce mai multe, lumea se îngroapă într-o tehnologie greu de asimiliat pentru spiritele sensibile, norocul acestei lumi se cunoaşte prin majoritatea insensibilă; odată la o sută de ani mai apar ceva spirite sensibile, pe rând, nu la grămadă, acestea duc arta şi creaţia înainte, prin asta trecutul este aruncat deasupra noastră.

Cetăţeanul Kane

http://www.filmplus.org/film/part4.html

pentru Ana Ayana

http://numaifilme.wordpress.com/

Viaţa are o mulţime de evenimente neîntrerupte, unele durează extrem de puţin, altele îşi petrec durata uneori peste o zi şi o noapte, dar fiecare aduce în memoria omului un bagaj pe care îl ia fără să vrea: amintirea.


Cetăţeanul Kane este un film în care doar amintirea unui lucru poate induce cea mai mare traumă psihică; regretul unui lucru lăsat neterminat, nedus până la capăt, pierdut de fapt.


Filmul care a apărut în anul în care America intra în al II - lea Război Mondial anunţa parcă o mare dramă. Mulţimea bărbaţilor plecaţi să caute gloria şi, întorcându-se înapoi să fie ceea ce au visat tot timpul, răsfăţaţi ai societăţii, ai femeilor, ai banilor. Kane este un ambiţios, nu se înşeală deloc asupra opţiunilor sale viitoare. Într-un fel favorizat de soartă, din cauza unor acţiuni care au crescut fabulos peste noapte, acţiuni ce le deţine datorită unei moşteniri; în alt fel, smuls din casa în care creştea -căminul pauper al părinţilor, loc în care sărăcia  se plimba în voie, pierde de fapt contactul cu copilul din el. Kane se maturizează peste noapte, sare cu paşi repezi peste toată perioada juvenilă şi în contactul cu metropola, cu New York-ul anilor '40 vrea să schimbe lumea; vis al oricărui erou care ajuns în plinătatea forţei fizice şi mentale doreşte să facă o demonstraţie lumii. Kane o face achiziţionând un ziar, face din acesta trompeta tuturor celor prigoniţi de soartă, devine mai apoi politic, trasează un decalog al jurnalismului, doreşte puterea prin asta, nu ezită să ameninţe, el însuşi devine ameninţat. Are parte de mariaje falimentare în timp ce afacerile îi merg nesăbuit de bine. Vizitează Europa şi constată că s-a născut greşit, de fapt şi Europa trebuie cucerită. Întemeiază o reşedinţă, în fapt un mic orăşel, Xanadu, în care se răsfaţă cu elefanţi şi statui aduse din Italia, zelul său ameţeşte lumea, prietenii nu-l mai înţeleg, sigur că nici el nu se mai înţelege, dar asta nu contează atunci când drumul pe care-l parcurgi devine pasiune şi orgoliu, dorinţă şi putere.


Kane, iubeşte femeia, ea se mai schimbă în mintea lui, dar finalul este că vrea să o creeze, asemeni lui Pygmalion. Găseşte fără să vrea idealul său feminin, angajează experţi pentru ca odată cu ei să demonstreze nu atât geniul feminin, aici are o traumă, dar mai ales geniul său, crede că nu există problemă pe care el să nu o rezolve, aici, în privinţa umanului, dă greş.


Totul culminează cu un chef în care sunt invitaţi toţi prietenii lui, este pe fruntea valului, uimeşte cu un cabaret face-to-face, lucru notat cu X pentru acele vremuri -spectatorii devin oripilaţi, aşa este: Cetăţeanul Kane trebuie acum urât, se doreşte asta şi chiar prietenul cel mai bun abandonează lupta alături de eroul său.


Cetăţenul Kane este prometeic, dar faţă de predecesorul său titanic, el muşcă lanţul ce-l ţine captiv pe vârf de Caucaz, prinde vulturul zeiesc şi-i mâncă ficaţii, întoarce totul în favoarea sa, latră la zei şi aceştia pentru o clipă devin hipnotizaţi. Kane are putere, i s-a furat de fapt copilăria, i s-a furat dragostea maternă, i s-a furat dorinţa de-a fura, tot timpul a deschis portofelul şi-a cumpărat, n-a fost nevoie să fure. A ţipat la lume şi lumea s-a dat pe gratis. Dar vremurile se schimbă, noul titan îmbătrâneşte, sigur că nu l-a eliberat nimeni, el nu are nevoie de prieteni sau de alţi eroi în jurul său, este stejarul în umbra căruia numai ghindele proprii au voie să supravieţuiască.


Întorcându-mă pe la jumătatea filmului, în eroarea de-a mă repeta, văd şi un alt erou în acest cetăţean Kane, un Ulise modern, dar nu modest precum l-a lansat Joyce pe Ulysses, ci precum l-ar fi văzut Homer. Acest Ulise nu mai are răbdare să o vadă pe Penelopa după ce i-a omorât pe peţitori, chiar este mândru că soaţa lui i-a atras pe aceştia în această capcană morală, moral de mortală; trage un chef, cheamă curtezanele, îi este sete şi bea ce a mai rămas de la cei de dinaintea lui -de la cei doişpe' peţitori, pleacă în Epir într-un nou război.


În încheiere evidenţiez pe Kane care-şi recuperează tot, face o piruetă a memoriei, a amintirii şi îşi rezervă prin asta un loc în purgatoriu, Dante este fericit, a primit un erou asemeni lui, chiar mai mare. Mai mare nu din cauza vreunei Beatrice, ci din cauza unui cuvânt: Rosebud !


Filmul, alături de erou, merită una dintre cele mai mari note date în istoria cinematografiei; vedeţi acest film, întrebaţi-mă dacă nu aţi înţeles ceva, nu ezitaţi să beţi ceva tare în timpul vizionări lui...




P.S. Din dorinţa de-a vă face curioşi nu am dat amănunte, nume sau acţiuni clare, felul meu de-a scrie trebuie intepretat personal nu ca o cronică sau critică cinematografică. Mulţumesc.

http://www.imdb.com/title/tt0033467/

Mitul contemporan

Acum ni se pare hilar, totul parcă a început cu Elvis Presley, dar sigur înaintea sa a fost Greta Garbo, înainte totuşi a fost câte un rege chiar, sau vreun călugăr, şi tot aşa până dăm de sfinţi, mai departe de ei sunt eroii, toţi prin dispariţiile misterioase i-au ajutat pe oameni - care crezând în continuare în ei, i-au făcut pe aceştia să mai reapară, din când în când,  rezolvând problemele omenirii.


Într-o fantă de lumină, în spatele Universităţii din Budapesta, pe o străduţă, cineva a amprentat color pe trotuarul asfaltat pe Marylin Monroe. N-am călcat deloc pe chipul surâzător, ba chiar m-am speriat în prima clipă. Şi chipul acela misterios mi-a zâmbit, numai mie. Şi nimeni nu ştie asta.

Un fluviu, o insulă, o fântână

Apa unei fântâni arteziene desenează forme abia vizibile şi indescriptibile pe pânze fine, vaporoase, create de vânt, de curenţi de aer ce vin de pe fluviu dornici să viziteze şi cunoască Insula, curenţi ce se vor duce mai apoi la vale odată cu fluviul, odată cu Dunărea.


Insula Margareta este un loc pe care Dunărea l-a sădit din trupul ei pe când îşi plănuia un loc de odihnă, a întins braţele să apuce o pernă, a rostogolit pământul, a înălţat insula.

Oamenii s-au preocupat de darul dat şi capitala Ungariei, Budapesta, a devenit mai vizitată şi mai căutată datorită acestei insule devenită raiul plantelor şi al vieţuitoarelor mici, fie ele înotătoare sau plutitoare.
Nuferii acoperă suprafaţa unui mic lac artificial.

Culorile atât de diferite te ameţesc, triunghiurile moi, curbe, şoptesc; nufărul respiră. O raţă îi ocoleşte, un peşte auriu le dă târcoale, o broscă ţestoasă numără vizitatorii; iese din când în când de parcă ar căuta pe cineva.

Şi în mijlocul acestui lac stă fecioara care pare trezită, odihnită; visul ce a împietrit-o i-a lăsat o urmă în memorie: o ultimă dorinţă.

Dorinţa se află împietrită, fiecare poate ghici din privirea ei, din gestura ei, cam care ar fi aceea. Lumea vie din jurul ei o ia drept statuie: "Păcat!" mi-a şoptit, dar nuferii prin răsuflările lor nu m-au lăsat să vorbesc, mi-au îmbătat mintea şi-am uitat. Ce fericire pe cei ce uită, scriu acum, să-ţi aminteşti totul ce chin perpetuu ar fi, închei acum.

Zorii civilizaţiei

Erau prea puţini

 şi efortul contează în cele ce voi scrie;

voi scrie despre efortul de-a visa!

O lume tânără, un miracol. Cei care umpleau această lume încăpeau în căuşul palmei Zeului. Zeul încă nu era descoperit, oamenii acei lucrau cu mintea lor la altceva. Edenul lor era o pădure nesfârşită în mijlocul căreia -cel puţin aşa bănuiesc eu, era satul. Dimineaţa se-ntâlneau să discute visele, care începeau să scadă într-o medie aritmetică odată cu fazele lunii, se părea că, cu fiecare pătrar, visele se împuţinau şi acei oameni care chiar trăiau cu visele lor începură să se agite.


Un geometru a calculat distanţele şi geograful trasă limitele pădurii, doctorul a emis o teorie prin care vor uita de fapt totul, absenţa viselor le va induce în final uitarea şi... şi ce le vor mai povesti ei atunci copiilor?!


Copiii vor uita cine sunt, copilul de geometru, va uita geometria şi copilul de geografie va uita geografia, şi tot aşa!


Ultimul calcul arăta că numai peste cinci generaţii vor începe călătoria spre marginea pădurii, numai atunci vor avea instrumentele necesare orientării, hrănirii şi supravieţuirii de fapt. Filosoful elaboră repede o teorie, o transmise telepatic tuturor, felul în care au perceput-o ceilalţi crea poate prima breşă în unitatea psihică a acestor oameni. Nu se admitea uitarea şi mai ales amestecarea, fiecare era hărăzit să fie ce este, să înveţe ceea ce i se dictează şi i se induce. Cel mai înverşunat a fost istoricul, tot telepatic a chemat la adunare generală.


- Istoria încă nu este scrisă, nu este faptică şi dacă o uităm, de unde ştim că paşii pe care-i facem vor fi cei corecţi?!


- Trebuie să uităm totul; fierarul să uite de oxidul de fier, chimistul de formula apei, arhitectul de volume şi tot aşa, trebuie să ne visăm viitorul, nu trecutul, trebuie să începem odată! răspunse medicul.


În câteva generaţii au uitat totul, peste alte câteva, cineva apăru din râu cu o piatră neagră, deosebit de ascuţită şi altcineva o fixă a doua zi în vârful unei prăjini: începuse!

Ieri a plouat, azi plouă, mâine va ploua...

     Oamenii dintr-un sat vechi s-au legat de mâini în speranţa venirii ploii. Era un sat aruncat pe coasta unui deal cu cimitirul în vârful lui.
     Primii oameni care au poposit acolo au murit, mai apoi copii lor, care după ce i-au înmormântat, au început să-şi construiască case; case mici cât să încapă în umbra unor salcâmi. Salcâmi cu tulpini diagonale, ce prin umbra lor speria orice animal sălbatic. Casele s-au înmulţit la vale; aşa cimitirul a ajuns în vârful dealului.


     Nu mai ploua de câteva saptămâni şi acel profet, cantor şi preot metodist i-a legat pe cei câţiva zeci de locuitori de mâini cu batiste curate; mana stângă a unei femei, cu dreapta unui barbat, cu stânga unui copil, cu dreapta unui bătrân. Au înconjurat scunda capelă ca într-un ritual pagân, au îngenuncheat şi s-au rugat. Şi s-au rugat până când o copilă a strigat:
     - Uite urcă cineva de jos!
*****
     Departe de acele locuri, dintr-un oraş cosmopolit, cineva cu toată familia, au urcat dis-de dimineaţă în maşină şi-au cautat acel motel renumit unde, se mănâncă bine cu bani puţini şi mai ales acea plăcintă gratuită din partea casei. Familie de oameni modeşti, sătui de impozite şi copii, au ales acel sfârşit de săptămână pentru a pleca din metropolă. Au mers, s-a terminat autostrada şi iar au mers, s-a terminat şi drumul comitatului şi iar au mers, au alimentat la o intersecţie prăfuită unde ceasurile pompelor de combustibil nu se mai vedeau şi iar au mers: adică s-au rătăcit!


     Au oprit maşina la marginea unui deal în speranţa de-a întreba pe cineva ceva. Brusc, un drum de ţară urca dealul ca o coloana vertebrala, cu pietre albe  aranjate în stânga şi în dreapta. Era tare cald! Sus aproape de coama dealuluui se vedeau ceva case. Fetiţa de trei ani nu mai aşteptă nici un semnal, smulse umbrela din portbagaj şi alergă spre nişte salcâmi aplecaţi, aplecati de caldura şi de ani! Umbrela atipică, primita din Asia, îi ţinea umbră. Încetul cu incetul, fetiţa ajunse aproape de vârf, cu o coadă de doi parinti si doi fraţi în urma urmei ei. Când ajunse în umbra primei case, au început sa bată clopotele! Bang... bang,  ca o chemare... Atunci acea fetiţă a satului îi văzu pe adulţii ce urcau obosiţi pe drumul alb.


     În zece minute până ajunseră şi părinţii în dreptul capelei norii astupau soarele, l-au prins într-o inghesuiala teribilă; fulgere de lumină străbăteau văzduhul, ai fi zi ca soarele fulgera norii! În puţin timp a început să plouă.


     În capelă, într-un loc ascuns este un loc unde arde tot timpul o candelă, deasupra ei oamenii au pus fotografia fetiţei ce le-a adus ploaia!