- Ce zi este astăzi?
- Joi.
- Şi ce an?
- Anul ăsta!
- Atunci astăzi s-a trezit Marele Scriitor; undeva în lumea asta! – spunând aceste cuvinte bibliotecarul se dădu jos de pe scară şi când mai avea o treaptă de coborât întâlni figura mirată a contabilului, care, cu mult mai înalt ca el ţinea în mână un registru de evidenţă. Odată coborât de pe scară remarcă:
- Astăzi am pierdut trei volume, paisprezece ziare şi o broşură!
Contabilul deschise registrul, răsfoi ceva pagini şi completă:
- Aşa este, dar din cele ce am cercetat în registru doar un singur volum este lipsit de copie.
- Nu ne facem griji!
- Aşa este domnule, nu ne facem griji!
Contabilul se aplecă, ridică un catalog gros de la picioarele sale, îl puse pe scară şi începu să-l deschidă cu grijă. O treime din grosime o rostogoli în partea cealaltă, apoi mai mult şi câteva pagini după care se opri. Ţintui cu degetul arătător rândul scris într-o caligrafie rotundă şi uşor aplecată:
- Das Buch Pragranum, ediţia din 1903, Leipzig...
- Da, Paracelsus; să sperăm că o va scrie toată, completă bibliotecarul. - Să terminăm mai repede rândul ăsta.
Obosit, mută scara; aceasta târâtă, ridică praful de pe podele. Contabilul rămase cu imensul catalog în braţe şi ţinându-l ca pe un nou născut, îl aşeză încet jos, aşa, deschis.
Cu grijă îl închise mai târziu.
- Trebuie să ajungem la timp ca să deschidem scrisorile, să notăm adresele, să identificăm cărţile...
- Asta este treaba ta, îl întrerupse bibliotecarul pe contabil. Acesta deja cocoţat la trei metri răsfoia o ediţie princeps, de jos contabilul nu o putea identifica; luase doar registrul în mână şi aştepta. Nu-l interesa ce avea de făcut după asta, ci doar dorea să se termine acum.
- 1a8234d!
Se întoarse la catalogul său imens lăsat cu câţiva metri în spate, murmură ceva şi se aşeză pe jos. Reluă întorsul filelor: lucrul pe care-l stăpânea cel mai bine de fapt. Lumina seacă pâlpâi puţin.
- Vin şi ceilalţi, spuse de sus cu o bucurie evidentă bibliotecarul uitându-se printre rânduri.
- Nu găsesc...
Lumina reveni la normal, la albul ei strălucitor, sec şi singur.
- ... ultima pagină scrisă este 307!
- Notează calibrul; şi ajunge pentru azi - bibliotecarul puse înapoi cartea şi coborî din nou.
Contabilul cără catalogul şi-l aşeză pe o masă aflată la capătul rândului, se întoarse înapoi după registru îl deschise pe masă, semnă undeva şi-l lăsă deschis.
Amândoi, tăcuţi, se îndreptară spre o uşă aflată undeva în spate.
Deschiseră uşa şi fură întâmpinaţi de alţi doi, îmbrăcaţi la fel, grăbiţi la fel. Se salutară scurt şi dispărură în întunericul de pe hol.
Ajunşi în vestiarul luminat îşi dădură peste cap togele albastre, după ce înainte îşi dezgoliseră capul de capişoanele de lână pline de praf. Acum arătau mult mai tineri, erau de fapt chiar tineri şi lumina asta nouă de vestiar le dezvăluia toate trăsăturile fizice.
- După ce treci calibrul în calculator, treci pe la mine? întrebă cel căruia i se zicea „bibliotecarul”.
- Cred că mă întind puţin, răspunse cel căruia i se zicea „contabilul”.
- Ieşim diseară?
- Vii singur?
- Nu!
Intraseră la duşuri, fiecare se spălă în timpul său şi de aceea nu se mai întâlniră la ieşire.
Seara veni repede.
Cum veni şi seara, veni şi-o ploaie. Ploaia în schimb se grăbi doar să alunge trecătorii şi să lipească praful de asfalt. Seara se transformă într-o noapte ternă.
La două străzi de căminele studenţeşti, un bistro plin lume şi lumină făcea notă discordantă în cartierul intrat în beznă acum.
La una dintre mesele lungi erau mulţi studenţi; înghesuiţi, zgomotoşi, veseli. Acolo eram şi eu invitat, acolo am făcut cunoştinţă cu „contabilul” şi cu „bibliotecarul”. Bineînţeles că acestea erau porecle, căci mai erau şi alţi „contabili” şi alţi „bibliotecari”. Acolo unde erau mai mulţi împreună, îi numeam cu două cuvinte: „bibliotecarul blond”, „pleşuv”, „leneş”; „contabilul rece” şi „contabilul maxim”, dar pe lângă aceştia mai erau şi „arhivari”, „călăuze”, „curatori” şi nu mai ţin minte ce. Aceste porecle le aveau pe perioada studenţiei, mai ales erau folosite des în practica pe care o făceau la institutele culturale ale oraşului. Mai târziu unii le purtau chiar toată viaţa.
Mesele pline de halbe, pahare şi sticle arătau semnele unui chef straşnic, totuşi discuţiile interminabile şi subiectele nu arătau asta.
- Nici azi, Marele Scriitor nu va termina „Metafizica” lui Aristotel, am măsurat „calibrul” şi dacă merge în ritmul ăsta îi mai trebuie vreo treizeci de „treziri”, având în vedere că o trezire ţine un an după care mai doarme încă un an... spuse „contabilul rece”.
- La noi, Marele Pictor nu mai termină „Gioconda” lui Da Vinci, acum abia i se vede faţa, nici nu ne putem da seama dacă este bărbat sau femeie, completă „curatorul vesel”.
- Ha, ha, ha! râseră ceilalţi.
- Noi avem un şarpe care iese dintr-o stâncă de marmură de vreo 10 ani, cel puţin aşa mi-a spus un profesor, habar n-avem ce este acolo, voi măcar ştiţi.
- Unde este asta? întrebă „bibliotecarul blond”.
- La demisol, sub scară, unde altundeva? reluă „arhivarul secretos”.
Am privit o clipă la ei şi cuprins de aburii de alcool nu i-am mai auzit pentru o vreme. Mă gândeam doar la statutul meu de student invitat, de pe alte meleaguri, prea departe de aici pentru a înţelege ce se-ntâmplă.
Când mi-a expirat viza, a trebuit să plec şi niciodată n-am putut să mă reîntorc. Terminând studiile, am fost repartizat într-un judeţ aflat la marginea ţării, în nord, de unde în faţa mea se termina totul şi nu mai începea nimic.
Mă gândeam totuşi, la neştiinţa mea; la acele opere, scrieri, tot ce ţinea de cultură; la ceea ce se petrecea acolo. Mult timp am crezut că era vorba de-o farsă, de glumă proastă pusă la cale încă de aici. Cine era Marele Scriitor? sau Marele Pictor? sau Marele Sculptor? şi tot aşa. De ce acolo lucrurile se petreceau altfel?
Îmi amintesc şi tot drumul până acolo. Drum care durase două nopţi, două nopţi şi două zile într-un tren aproape gol, vegheat doar de mulţimea de arbori aflaţi în pădurile nesfârşite din preajma căii ferate. Ziua dintre nopţi trecuse repede, împreună cu ceilalţi colegi, cu unicul profesor ce ne însoţea ne-am antrenat într-un joc de cultură generală prin care trebuia să ghicim operele literare ale anului care le-a creat şi invers. Eu fiind deja specializat pe anul 1900, am putut repede răspunde la întrebarea „Când s-a născut – Interpretarea viselor ?”. Căci o operă literară, pictură sau altă formă de artă, nu are creator, ci an în care ea s-a născut, la fel ca noi oamenii. Toată cultura nostră se află în cronologie, purtând un nume o putem deosebi de celelalte; aşa cum noi ne naştem în Institut şi opera se naşte tot acolo, fiecare cu anul său. Este adevărat că un om o dăruieşte celorlalţi, dar anul o creează şi o leagă de umanitate, ce mai contează cine!
