Se afișează postările cu eticheta otravă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta otravă. Afișați toate postările

vineri, 22 mai 2015

Replica unei amintiri

Timișoara, P-ța Victoriei, colaj


≪În zilele acelea, copilul îi auzi pe ofițeri spunînd că într-un îndepărtat oraș barbar, numit Tomis, un bărbat, un poet care în trecut fusese pesemne faimos, murise „după opt ani de exil neîndurător”. Un tînăr ofițer spuse cu regret:

— A scris cele mai frumoase poezii de dragoste care s-au auzit vreo dată.
— Unde-i Tomis ? întrebă copilul.
— În provincia cea mai îndepărtată, mai primejdioasă și blestemată a imperiului, la Pontus Euxinus, îi explică emoționat tînărul ofițer, marea cu ape negre. De acolo îi scria în fiecare an lui Tiberius și îl ruga plîngînd să-l cheme înapoi la Roma.
Și adăugă, imprudent:

— Era prieten cu tatăl tău.[Nero Claudius Drusus Germanicus tatăl celui ce acum este copil: Caligula n.m.]

Era, probabil, o afirmație periculoasă, pentru că nimeni nu interveni. Dar, cu prima ocazie, copilul îl întrebă pe bietul Zaleucos, care se aștepta la asta, de ce nu-i vorbise niciodată despre poetul acela ; de ce, dacă era așa de mare, murise singur, departe și cum îl chema.

— Ovidius, răspunse Zaleucos, și adăugă îndată că nu mai știa nimic altceva de el.≫

Maria Grazia Silitao, Caligula, Polirom, 2006, pag.23-24.

 ≪
Către Cezar Germanicul [tatăl lui Caligula n.m.]

Triumful lui Tiberiu! S-a auzit ș-aice,
Pe unde-abia mai suflă un vînt de miazăzi!
În Sciția crezusem că nu-i nimic să-mi placă,
Ș-acuma, uite, locul nu-mi pare-așa trist.
Prin negura durerii văzui și cer albastru:
Ah! soarta mea, pot zice, mi-am înșelat-o azi.
Deși n-ar vrea Cezarul să am vreo bucurie,
Pe cea de-acum nu poate s-o ieie nimănui.
...
 ≫


Ovidiu, Opere, ed. Gunivas, 2001, pag.954.



Un an mai târziu -după moartea lui Ovidius, moare în Asia Mică, otrăvit și tatăl viitorului împărat Caligula. Moartea subită ce a survenit, de care nu era străin fratele mai mare, împăratul Tiberiu, era practic o condamnare, popularitatea generalului roman fiind în creștere continuă, iar teama că acesta ar fi putut complota și-ar readuce chiar Republica ca formă de guvernământ, a fost decisivă.







≪ ≫

marți, 2 iulie 2013

Zânul podurilor -șobolanul

Şobolanul cenuşiu ( Rattus norvegicus )

Feeria s-a terminat, praful acela ce dăinuia de zeci de ani a fost alungat.
Paranormalul a fost descifrat. Nu este vorba de povești cu zâne, ci de povești cu șobolani.
Podul avea șarmul său numai în fotografii.
Podul devenise cimitirul șobolanilor, patru morminte au fost descoperite. Unul se pare că avea chiar doi ocupanți.
În morminte s-au găsite boabe de fasole, soia și chiar nuci. Mormintele, elaborate în vată minerală de culoare galbenă au căpătat o culoare maronie asemeni ocupantului. În orice caz, contrastul era evident și așa. Poziția șobolanilor nu diferea la fiecare tomb, unii își mușcaseră coada chiar, semn al unei otrăviri puternice. Lupta pentru putere n-a contenit, asasinatele s-au ținut lanț; în toate, zeul numit om a momit cercetașul, care a dus otrava în sânul propriei comunități.
În final, în podul vechi, pe care-l credeam populat cu zâne, ale căror zgomote ni se păreau diafane, s-a arătat a fi cu șobolani care tropăiau la fiecare înmormântare celebră. Mormintele au fost datate de la începutul mileniului, asta după tipul de vată minerală folosit pentru mumificarea lor.