Groaznica soartă a lui Aemilianus Paulus

Mihail Stasinopoulos (textul cât și titlul) 

≪Un asemenea caz îngrozitor povestește Plutarh, cu blînda lui simplitate narativă. Este cazul generalului roman Aemilius Paulus, acel care l-a învins pe regele macedonean Perseus la Pydna în anul 168 î. Hr. Campanie fulgerătoare, victorie totală. Îi zdrobește pe macedonieni, îl ia prizonier pe regele Perseus, adună poporul macedonean captiv, îi vorbește arogant (îi vorbește cu îngîmfare în latină, deși știa bine limba greacă), hotărăște situația celor învinși.

„Mai bine să știți, le spune, că veți fi liberi” – ca apoi să dezmintă firește această minciună politică, arătînd condițiile „libertății”, adică, de fapt, ale robiei și subjugării.

S-a întors la Roma mulțumit, triumfător, acoperit de glorie. Puțini generali au fost primiți de romani cu atîta venerație. Triumful consacrat învingătorilor, a durat trei zile. La paradă au luat parte armatele glorioase, s-au expus darurile fabuloase, mulțimea de cununi de aur dăruite învingătorului de către învinși. Și, în cea de a treia zi nefericitul rege Perseus, cu o hlamidă cafenie de doliu și cu sandale macedonene în picioare, înconjurat de arhonții Macedoniei care-l priveau plîngînd, luă parte la alaiul triumfătorului. Și în urma lui Perseus, nevinovații săi copii, prinți, doi băieți și o fetiță, pășeau și ei tulburați, și zăpăciți, fără să-și dea seama de profunda nenorocire pe care o trăiau. Istoria ne relatează doar o singură imagine asemănătoare: aceea a învinsei Cleopatra participînd la triumful învingătorului ei roman.

Destinul omenesc e nemilos. Perseus l-a rugat fierbinte pe învingător să-l cruțe de o asemenea umilință. Aemilius Paulus nu putea înțelege o astfel de rugăminte, contrară tradițiilor Romei. Respectul pentru legile Romei înăbușea orice alt sentiment omenesc chiar și în sufletul acelui roman, om cultivat totuși, de vreme ce pe Polivios [renumitul istoric grec Polybios, n.m.] l-a găzduit și l-a primit împărătește la vila sa din Roma.

- Există un mod să se sustragă, i-a trimis vorbă lui Perseus. Să se sinucidă.

Dar Perseus n-a găsit curajul necesar. (Panaïotis Kanellopoulos, în volumul II al Istoriei sale, analizează foarte omenește această dramă a regelui captiv.) Și astfel a fost tîrît în alaiul triumfal al învingătorului.

Da, însă unde oare era ascuns destinul nemilos, perfid, unde sta la pîndă și de unde urmărea succesul și triumful fericitului general? Era acolo, în apropiere. Se ascunsese acolo, chiar în casa lui Aemilius Paulus, între cei patru pereți ai săi. Generalul roman avea doi fii, unul de paisprezece și unul de doisprezece ani. Și iată că destinul i-a ochit pe ei. Cu cinci zile înainte de alaiul triumfal, moare primul băiat. Are loc triumful, adevărată apoteoză. După trei zile, moare și al doilea băiat. Alt copil nu-i mai rămînea lui Aemilius Paulus.

Să păstrăm acum o clipă tăcerea în fața acestei uimitoare decizii a Sorții care a scînteiat năucitor și oribil asemeni unui fulger. Ce infernală stăruință, ce abisală Nemesis, ce furie neînduplecată a condus la o lovitură atît de crudă? A avut atîția ani la dispoziție, de ce a ales tocmai zilele triumfului pentru a trimite arhanghelul morții? De ce a încadrat acest triumf cu cele două morți? De ce a cernit aurul victoriei cu cele două văluri negre, de doliu? De ce a pus dreapta satisfacție a eroului glorios între două adînci lovituri de pumnal date în inima tatălui?

Dar ce voia oare Soarta, pe cine urmărea să pedepsească? Academicianul francez Gilbert Cesbron, care se distinge prin simpatia sa față de oamenii persecutați, scria undeva: „Cînd văd un om rău, mă gîndesc: dar oare ce i-au făcut, pe cine vrea să se răzbune?” Și Sorții, oare ce-i făcuse Paulus, pe cine voia de fapt să se răzbune, ce faptă voia să pedepsească atît de aspru?

Ce poate răspunde cineva și la ce s-ar putea gîndi, în cazul acestei teribile și neînduplecate catastrofe?
Într-adevăr, Roma a rămas uimită și mută în fața tragediei. Care părinte nu se teme pentru copilul lui, care roman putea să nu se cutremure în fața deznădejdii părintești? Așa încît, văzîndu-l pe Arhontele morții instalat dintr-o dată în acea casă glorioasă și fericită, poporul a rămas stupefiat. Plutarh insistă mai ales asupra faptului că jale și lacrimi s-au împletit cu imnurile de slavă și triumf.

Dar toate acestea erau exterioare, la suprafață. Adevărata groază a fost resimțită de poporul roman, atunci cînd a reflectat asupra neașteptatelor lovituri ale Sorții, asupra măiestriei răutății și sălbaticei oportunități cu care fuseseră date. Nemăsurata putere a nenorocirii, izbucnită ca dintr-un vulcan negru, cînd nimeni nu se aștepta, a umplut de groază și a pus pe gînduri poporul Romei.

Oamenii fură cuprinși de o teamă superstițioasă.
„Oare ce alte catastrofe prevestea uciderea de către Soartă a celor doi copii nevinovați? A greșit cu ceva generalul ori a greșit Roma? Oare vor veni și alte nenorociri, să ne lovească pe toți?”

Și astfel o boare înghețată, teama de cine știe ce blestem divin și fiorul unei amenințări fără nume s-a întins peste cetățenii Romei - stăpîna lumii. Toți au ajuns într-atît să se simtă în nesiguranță, încît problema, din personală, a devenit politică. Toți ochii erau ațintiți asupra lui Aemilius Paulus. Și el, ca un adevărat roman, a considerat de datoria lui să cheme poporul la o adunare, să-i vorbească pentru a-i da curaj, pentru a-l face să simtă iar atmosfera victoriei și triumfului.≫ *

Va urma „O cuvîntare unică. Cetățean roman și tată” în viitoarea postare, continuare poveștii rescrisă de Mihail Stasinopoulos.
În 1968, Cioran scria:

„14 septembrie. Am întâlnit-o ieri pe Dna (?) care locuiește în același imobil și al cărei soț a murit acum două luni. Am oprit-o ca să-i prezint încă o dată condoleanțe. Mi-a aruncat o privire teribilă, plină de ură și cruzime. Am fost surprins și răscolit, pentru că imediat a început să plângă. Am înțeles că ceea ce luasem drept cruzime și ură nu era decât disperarea.” **



_________________________________
* Kostas Assimakopoulos, Gîndirea greacă.Eseiști contemporani, ed. Dacia, 1975, pag.152-155 
** Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.90.