Titus Andronicus -prima parte

http://youtu.be/0WwRyRKiGfs

În Titus, Julie Taymor reușește, cu ajutorul lui Shakespeare, să aducă trecutul în prezent, lumea prezentă, în viitor. În acest mix elaborat de teatru cu film, predomină violența. Violența în stare pură.

Într-o Romă puternică, Romă imperială, generalii ce își afirmau tăria, vitejia și inteligența, deveneau împărați. Succesiunea se producea în momentul când predecesorul murea. Moartea putea surveni într-un atentat -foarte des, în luptă, mai rar, sau de bătrânețe, și mai rar. Și astfel după venirea glorioasă a generalului Titus de pe frontul din Nord, trebuie ales împăratul.

Shakespeare a produs o mare derută prin această piesă -Titus Andronicus, sigur că l-a citit pe Plutarh, și mai ales pe Suetonius, dorința lui a fost de a relua tema principală a fatalului în viața omului, fie el simplu, fie el împărat. Nemesis, zeița ce guvernează hazardul și labirintul faptelor prin care omul răzbate zilnic, i-a șoptit asemeni unei muze, tema acestei piese lui Shakespeare.

Tema este de actualitate, tema va fi și în viitor de actualitate. Este vorba de dreptate și de bine. Dreptatea ca o sabie, care retează imediat orice alunecare a omului spre derizoriul laș al binelui imediat, al sensului verbal ce te scoate, a corupției. Binele ca o pâine din care te înfrupți și care nu te satură, foamea nu se ostoiește, dorința rămâne și din cauza acestei înăbușiri ea capătă forme aberante, obeze. Binele obez. Iată dintr-o dată tema datoriei, cea pe care am lăsat-o la urmă.

Generalul are datoria de a conduce și de aș afirma personalitatea în vederea victoriei, alături de el, ceilalți ofițeri fac un congres de idei și de fapte pentru a-l susține. Restul, gloata trupei, luptă până la moarte pentru a dovedi vitejia poporului din care fac parte. Odată victoria obținută, fiecare, cei care mai trăiesc, sunt recompensați. Datoria lor se limitează la ceva material, pecuniar sau proprietar. Datoria generalului trece peste aceste lucruri și vede exemplu pe care-l dă. Aici ne referim la piesa marelui Will și nu la istoria marilor conflagrații din civilizația umană.

Titus este generalul pentru care datoria este totul, apoi vine dreptatea și binele, dacă mai urmează ceva atunci este vorba de fiica sa Lavinia și de fiii lui, mulți la număr, unii morți pe câmpul de luptă, alții încă vii în piesa de teatru.

Lavinia este violată și i se taie mâinile. Pentru a nu divulga numele celor care au înfăptuit asta, făptașii îi smulg limba. Așa cum ne apare această adaptare a piesei de teatru, este ca o plută ce dă să se înece în râul violenței extreme. Toate acestea din cauza delațiunii, forma crudă a corupției, a dorinței de răzbunare. La romani, la fel ca la grecii antici, răzbunarea era simplă; trebuiau omorâți toți membrii familiei, altfel, unul scăpat, fugit și exilat, se va întoarce și va relua șirul întreg de răzbunări. (A. Bonnard).

Oreste a fost cel care a marcat primul în acest meci familial al crimelor. Hamlet, execută același lucru, dar pudoarea Evului Mediu, scade din intensitate. Probabil că revenind la aceeași problemă Shakespeare reiterează violența, pe care o atârnă în cuiul potrivit.

Trebuie să menționez că acest film, sau teatru, sau ce mai contează, atinge paroxismul de mai multe ori, de fiecare dată, tot mai înalt. M-am întrebat atunci la ce folosește, care-i misterul? Răspunsul este bifurcat, poate fi vorba de geniu, de traversarea unei idei pentru a demonstra că de cele mai multe ori și faptele bune se pedepsesc la fel ca cele rele sau că binele (cu datoria și dreptatea) n-au ce căuta împreună, pentru că atunci se produce denaturarea viitorului și nimeni nu dorește un viitor perfect, un viitor obez. Cealaltă cale ar fi că în toate aceste căutări de a perfecționa societatea, prin dreptatea neclintită, produce un soi de naivitate a celui ce crede în aceasta, și asemeni Hydrei, în locul unui condamnat, apar imediat doi, doi de condamnat. Și dacă unul scapă, ai pus-o.

Nu știu dacă folosește cuiva ceea ce scriu, dar n-am terminat.