COTES DE PROVENCE - Cultivé par les invalides de la Légion Etrangére |
http://www.delcampe.net/page/item/id,234628264,var,Militaire--COTES-DE-PROVENCE--Cultive-par-les-invalides-de-la-Legion-Etrangere--Puyloubier,language,E.html |
“Să nu te izolezi de lume. Nu-ţi ratezi viaţa când o pui in lumină. Tot efortul meu, în toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, se îndreaptă spre reluarea contactelor. Până şi în tristeţea asta din mine, câtă dorinţă de iubire şi câtă beţie chiar şi-atunci când nu văd decât o colină în aerul serii. ... Esenţialul: să nu te pierzi şi să nu pierzi ceea ce, din tine, doarme în lume.” Albert Camus, Caiete
COTES DE PROVENCE - Cultivé par les invalides de la Légion Etrangére |
http://www.delcampe.net/page/item/id,234628264,var,Militaire--COTES-DE-PROVENCE--Cultive-par-les-invalides-de-la-Legion-Etrangere--Puyloubier,language,E.html |
Septimiu sever, arcul de triumf si botoseii telegrafici....
RăspundețiȘtergereIată şi povestea:
RăspundețiȘtergereÎn 1953, staul francez a achiziţionat un domeniu de 220 de hectare aparţinând unui castel din secolul al XIX-lea, în Provence, un an mai târziu, acolo se instalează Institutul invalizilor legiunii străine (IILE), al cărui director de acum povesteşte cum că în anul 1954 toţi soldaţii din legiune şiau dat solda pe o zi pentru construcţia unei aşezări care să adăpostească răniţii, invalizii, spunând că adesea un soldat străin e adesea cineva care a fugit de-acolo de unde era şi care înapoi nu se mai poate întoarce.
În 1955 erau cam 180 de suflete acolo, dar cu vremea s-au adunat pe lângă bolnavi sau şomeri şi cei singuri, fără familie, mulţi de origine spaniolă, italiană, belgiană, germană sau franceză, acei care cândva luptaseră sub drapel, servind Franţa cu onoare şi fidelitate, ştiind că, în contrapartidă şi necondiţionat, vor putea apela la legiune.
Era o datorie de onoare să nu abandoneze niciun camarad. În viaţă, ca şi pe câmpul de luptă, nu lăsăm oameni în urmă, aşa că, pentru a păstra mândria acestor fiinţe mutilate în lupte şi pentru a-i ajuta pe cei tineri, această instituţie a vrut ca ei să se simtă utili, de-aici ideea de a le face cu putinţă o activitate pentru fiecare zi, cotidiană, şi pentru mulţi asta a fost viticultura, via.
Nu ştiu ce gust o avea vinul, dar povestea e răvăşitoare.
Într-adevăr Camelia, povestea este răvășitoare. Mulțumesc pentru că ai scris-o.
RăspundețiȘtergereVinul nu l-am deschis.
Nu știu când o voi face!
Scorchfield, şi dacă tot a trecut vremea colindatului, eu tot te rog să primeşti cu erata, pentru că acum am băgat de seamă că din zor de a-ţi spune cu sufletul la gură povestea, mi-a scăpat o cratimă, aşadar: "şi-au dat solda"...
RăspundețiȘtergereVinul nu'l deschide încă, lasă-l să îmbătrânească lin.
Scorchfield, şi dacă tot a trecut vremea colindatului, eu tot te rog să primeşti cu erata, pentru că acum am băgat de seamă că din zor de a-ţi spune cu sufletul la gură povestea, mi-a scăpat o cratimă, aşadar: "şi-au dat solda"...
RăspundețiȘtergereVinul nu'l deschide încă, lasă-l să îmbătrânească lin.
Camelia, nu-s profesor, este bine cum vrei tu.
RăspundețiȘtergereVinul? Da, poate peste câțiva ani.
Tu nu eşti, dar eu da.
RăspundețiȘtergereCând va fi să fie, să ne spui despre elixirul viţei de vie, nuntă alchimică, a ei cu soarele.