Cei ce resping argumentul că lucrul spre care tind toate ființele este un bine spun vorbe goale. În ce ne privește, vom afirma că un lucru este ceea ce toată lumea admite că este, iar cine respinge o asemenea convingere cu greu ar putea găsi ceva mai convingător.
Dacă ființele private de rațiune ar fi singurele care aspiră spre plăceri, obiecția lor ar fi cît de cît acceptabilă, dar, cum și ființele raționale manifestă aceeași tendință, ce sens mai poate avea ce spun ei? Dealtfel, poate chiar și la ființele inferioare există un principiu natural bun, superior de ceea ce sînt ele în sine, care tinde spre binele ce le este propriu.≫ *
Aristotel, Etica Nicomahică, X, II, 30.
În filmul „Two Brothers” există un bine al celor sălbatici și lipsiți de puterea armelor de foc, un bine al tigrilor și filmul se termină astfel că tu simți binele lor, ceea ce din punctul acesta de vedere, al binelui, este ceva autentic, aristotelic chiar.
* Aristotel, Etica Nicomahică, ed. Științifică și enciclopedică, 1988, pag.240.
Pe calea asta a vieţii căutăm să aflăm adevărul, binele şi frumosul, sau ar trebui.
RăspundețiȘtergereCeea ce am învăţat eu e că acolo unde e binele, răul stă la pândă, şi am mai aflat că nimic nu este "binele" cu adevărat.
Asta cu „răul” ce stă la pândă mă duce cu gândul la Inchiziție.
RăspundețiȘtergereAs completa: vrem de fapt sa bifăm tot ce înseamnă Viață iar binele ia doar o formă a ei.
RăspundețiȘtergereDacă ar fi să urmăm tradiția silogismelor antice spunând că absența binelui nu este răul și că ceea ce rămâne în absența binelui este „marea plictiseală”, atunci (ca să nu supărăm pe nimeni), în absența marii plictiseli ajungem la rău, la vid, la haos.
RăspundețiȘtergereAr fi înțelept să scriem că dacă nu suntem în stare să facem bine atunci este bine să nu facem altceva.
Viața este căușul binelui, mediul în care acesta se dezvoltă, cred că ai punctat bine.