Trădarea ca program existențial

to N (ideea imaginilor o am de la el)

Zdzisław Beksiński (24.02.1929-21.02.2005)

Walter van Rossum

≪În Cuvintele, Sartre își dizolvă vechile credințe în acidul ironiei, deasupra ridicându-se aburii voioși ai descompunerii. Trădarea devine program:

„La zece ani nu-mi cunoșteam încă maniile și felul de a gândi, iar îndoiala nu trecuse încă peste mine. Îi dădeam înainte cu gura, umblam orbește, eram fascinat de spectacolele de pe stradă, năpârleam neîntrerupt și puneam învelișurile lepădate pur și simplu unul peste altul. Mergând în sus pe rue Soufflot, intuiam la fiecare pas, în felul cum imaginea mea se oglindea pe neașteptate în vitrine și dispărea apoi când treceam mai departe, fiecare mișcare a vieții mele, legea vieții mele și ordinul fii infidel tuturor! Umblam numai și numai cu mine.”

Pare să fi căzut la pace cu vântul, cu sine însuși, cu graba.

„Am devenit și am rămas un trădător. [...] Fiindcă nu mă iubeam îndeajuns, am tot fugit înainte, pentru a găsi un refugiu. rezultatul: m-am iubit și mai puțin [.... Ieri am acționat greșit, pentru că asta a fost ieri, și astăzi intuiesc deja verdictul sever pe care mi-l voi da mâine. Refuz mai ales orice intimități: plin de respect, îmi îin trecutul la distanță. Tinerețea, maturitatea, chiar și anul care tocmai s-a încheiat, toate sunt mereu Ancien régime; noul regim se anunță chiar în clipa de față, dar niciodată nu se inaugurează: mâine te poți rade pe gratis.” *

Marina Ann Hantzis (14.03.1988)

[...] Este de ajuns să-l cităm pe Alexandre Kojève, filosof și contemporan al lui Sartre: El a numit gândirea lui Sartre „filosofia cercetașului”. Săgeata aceasta trimisă de la înălțimea unei catedre intenționa să doboare o minte liberă, dar, în schimb, a lăsat o urmă care ne ajută să lămurim multe necunoscute. Cercetașul se află în mijlocul pădurii și trebuie să se orienteze cu mijloacele de la fața locului, iar pe unele trebuie să le creeze singur. S-ar putea spune că în prima perioadă de creație, când a scris Greața (romanul a apărut în 1938, l-a preocupat însă aproape tot deceniul al patrulea) și Ființa și neantul (1943), intenția lui Sartre este să se rătăcească și în același timp să-și piardă cititorul într-o pădure virgină. În roman, ca și în lucrarea filosofică, el merge pe firul aceleiași experiențe: în lume, omul nu poate avea nici o existență, nici o gândire stabilă. El este liber, este nejustificat și blestemat să se inventeze. Dar fiecare inventare a lui însuși și a lumii trimite iarăși la acela care o face: nejustificat până în măduva oaselor. La finalul romanului Greața, o melodie indică drumul, iar la sfârșitul tratatului Ființa și neantul avem de-a face cu patosul antiumanist și plin de voioșie al zădărniciei: fluieratul în pădure.≫ **

 _________________________________
*,** Walter van Rossum, Simone de Beauvoir & Jean Paul Sartre, Paralela 45, 2003,pag. 97, pag. 101-102