Falanster

În urma unei vizite în Grecia, locotenentul Dan decide să se însoare cu principesa Silvia. Încă o conveniență în plus pentru casa regală nu conta. Locotenentul luptase cu eroism pe marele fluviu și reușise cu mica sa companie să stăvilească avansul inamicului pe apă și pe uscat. Cu cele două tunuri antitanc de 75 de mm făcuse ravagii în rândul mobilelor ce debarcaseră. Mai înainte scufundase trei vedete și patru șalande. Locotenentul Dan își pierduse un ochi în acea luptă. Așa arăta acum mai fioros, dezvoltându-și un tic nervos al capului, care uneori se întorcea brusc în partea ochiului lipsă.

Astfel, în urma acestui mariaj, avantajele cădeau bine în ambele părți. Regele avea nevoie de-o alianță morală -cel puțin, dacă nu oficială cu eroul poporului, iar eroul se împiedeca și cădea într-un butoi cu monede de aur. Neavând un fiu, regele spera la un nepot care să-i urmeze direct la tron.

Locotenentului Dan nu-i păsa de putere. Locotenentul Dan iubea banii. Această dragoste desăvârșită îl cuprinse în urma unui vis pe care-l avuse în umbra unor chiparoși pe malul Eridanului. Un zeu îi arătă cum să construiască un templu. Și templu acela îl vedea tot timpul cu ochiul său cel mort.

Colindă jumătate de țară. Văzuse multe, nimic nu-l impresionase. La întoarcere se opri în comuna Scăienii de Sus, aproape de capitală. Se opri doar să alimenteze cu apă automobilul. Ordonanța sa dădu fuga la birt și se-ntoarse cu ceva mâncare. Preotul îl recunoscu și-l binecuvântă. Locotenentul Dan salută scurt din cap, militărește.

Lângă fântână veni și-un copil ce se juca cu cercul. Se opri în fața militarului uitându-se la ochiul său mort. Locotenentul Dan îl întrebă ce vede. Copilul se bâlbâi prima dată, apoi spuse încet: „o casă”. Fu întrebat încă o dată ce vede: „o casă mare”, veni repede răspunsul de data asta.

„Ne oprim aici”, spuse locotenentul ordonanței și privi în jur, căldura zilei se ridică în umbra apusului de soare, lumea ieșea pe stradă. Comuna avea vreo trei mii de locuitori, iar cele câteva sate arondate încă pe atâta.
„Mergem la Primărie!”

Primarul ridică din umeri, nu avea în urbanismul comunei un loc atât de mare pe cât cerea locotenentul, dar se putea aranja în extravilan.
„Atunci acolo facem o nouă primărie și chiar o nouă biserică, mutăm centrul comunei.”
Primarul plecă ochii. Asta însemna cel puțin o mie de locuri de muncă și bani mulți...
Primarul visa deja cu ochii deschiși.

Într-un an de zile locotenentul Dan ridică la marginea comunei o clădire uriașă ce aducea a ciupercă. În umbra uriașei corole intra și primăria cea nouă și biserica promisă, toate într-un stil nou, pavilionar, întins asemeni mușchiului verde în jurul copacului. La clădirea ciupercă i-au spus templu.

În templu, lumea -adică toată suflarea satului mergea după masa, nu exista o oră fixă. Fiecare își petrecea câteva ore în încăperile labirintice, era tot timpul coordonat de cineva. La intrare își lăsa hainele și încălțămintea într-o garderobă, de acolo trecea într-o baie, de unde după o spălare îndelungată, îmbrăcat sumar, era condus la diferite cursuri, discursuri, filme sau piese scurte de teatru, jocuri sau lucru manual, diferite modele, de la țesături, croitorie, până la microsudură și nanometrie. Sportul era o artă aici, la fel ca igiena sau contemplarea. Tot timpul exista o asistență la cerere, i se explica fiecăruia ce nu înțelegea, mai ales de fiecare dată când cerea asta. La ieșire, la căderea nopții, cu hainele vechi, dar spălate și călcate, era condus spre casă.

Într-un scurt timp, fără deosebire de vârstă, cu o programare bine ticluită, toată comuna participa la acest falanster cultural. Chiar și preotul participa, astfel devenise curios de școala eleată de filosofie și cerea tot mai multe cărți în această direcție. Ajuns acasă adormea fericit, slujbele de la biserică luaseră o cu totul și cu totul altă turnură. Oarecum epicureismul se instalase.

Duminica lumea ieșea pe stradă ca în zilele de târg, nu se mergea la templu, singura zi cu adevărat liberă. În jurul fântânii oamenii jucau șah sau jocul cu mărgele de sticlă, bărbații se mai luau la trântă la umbra teilor bătrâni, exersau figurile de judo învățate, femeile întindeau un fileu și se întindeau la un volei sau badminton. Unele figuri mai retrase își exersau poeticile într-un carnețel. Copiii alergau de colo-colo, imitând ilustre figuri din filmele de animație.

Munca era o stare transcendentă. Oamenii de prin împrejurimi auzind și ei de templu, veneau să întrebe. Erau și ei primiți.

Undeva în mijlocul templului, era o statuie care reprezenta un bărbat.
Era locotenentul Dan ce căzuse la datorie pentru apărarea țării. Țara lor mică și pitică, devenise celebră datorită educației, sănătății intuitive -o știință nouă, dar mai ales geriatriei. Se pare că oamenii aici deveneau veșnici.