Cultura și civilizația arabă

-fragment din Istoria Culturii și Civilizației de Ovidiu Drîmba *





 

http://artofthemideast.com/2012/11/06/ayyam-gallery-dubai-presents-silence-an-exhibition-by-khaled-takreti-from-nov-6-29/

De la stat la imperiu

La începutul secolului al VII-lea cele două zone de civilizație arabă - din sud și cel din nord - ajunseseră într-o stare de epuizare. Singurul organism politic pe care îl cunoșteau arabii - fie nomazi, fie cei sedentari - era tribul. Unele triburi mai slabe se puneau sub protecția altora mai puternice, devenind „protejați” ( mawali ); altele se uneau prin alianțe în efemere confederații; în fine, altele mai mici erau absorbite de cele mai mari. Premisele creări unui stat arab unitar, și apoi a unui imperiu, au fost opera lui Muhammad (în arabă: „Preaslăvitul”), fondatorul unei religii universaliste, și în același timp un abil și energic om de stat.

Activitatea socială și politică a lui Muhammad era fondată pe principiile etico-religioase ale „supunerii” (islam) la comandamentele care prin revelație i-ar fi fost comunicate de Dumnezeu.

Născut în anul 571, aparținînd clanului hașemit din tribul quraișiților, Muhammad a rămas de copil orfan de ambii părinți, fiind crescut de unchiul său Abu Talib. S-a căsătorit cu o văduvă bogată, Khadija, cu care a avut 7 copii; din aceștia a supraviețuit doar una din fiice, Fatima. Convins fiind că a primit din partea lui Dumnezeu mesaje pe care să le comunice poporului său, din 610 sau 612 a început să predice. a murit la Medina în 8 iunie 632 (al 11-lea an al Hegirei).

Combătînd egoismul, cultul bogăției și solidaritatea bazată pe legăturile gentilice, predica o relație directă, neintermediată între om și Dumnezeu, pe temeiul căreia toți oamenii sînt egali; recomanda generozitate, onestitate, caritate, ajutorarea celor săraci, a orfanilor și a văduvelor, etc. Primii săi adepți au fost unii membri ai familiei (soția sa Khadija, unchiul Abu Bakr, vărul său Ali) și cîțiva din rîndurile tinerilor, săracilor și unor sclavi eliberați. Ostilitatea bogaților negustori meccani - care vedeau în propagarea acestor principii o ameninnțare adusă instituțiilor ce le asigurau puterea și privilegiile - l-a silit să se expatrieze în orașul Yathrib - localitate care va primi noul nume de Medina.

Al-Madinah - „orașul” (subînțeles: „al Profetului”). Hegira - „migrație, expatriere”; după moartea lui Muhammad s-a hotărît ca începutul noii ere - deci a calendarului musulman - să fie fixat la prima zi a anului lunar în care a avut loc hegira: 15 iulie 622.

- unde la început fu primit și ca arbitru și mediator în conflictele dintre arabi și cele trei triburi ebraice din oraș. Încercă să aplaneze discordiile - pentru ca în cele din urmă să decidă expulzarea evreilor și sechestrarea tuturor bunurilor lor; dintre membrii celui de-al treilea trib ebraic, 600 de bărbați au fost masacrați iar femeile și copiii au fost vînduți ca sclavi.

De cîteva secole se răspîndiseră în Arabia triburi de evrei refugiați din Palestina, aducînd aici și monoteismul ebraic. probabil că triburile din Medina erau formate -măcar în parte- și din arabi iudaizați.

Pentru a procura mijloace de subzistență coloniei adepților săi, Muhammad organiză cîteva atacuri contra unor caravane ale negustorilor „păgîni” din Mecca, -lovituri soldate cu morți de ambele părți. Mecca nu va întîrzia să răspundă (în 625 și 627) - ultima dată cu o forță de 10.000 de meccani și beduini, dar fără să ocupe Medina. În 630 are loc marele eveniment; o armată de musulmani din Medina, în frunte cu Muhammad , ocupă Mecca, fără luptă. Muhammad intră în marele templu Kaaba, distruge statuile idolilor, proclamă cultul lui Allah și abolirea tuturor uzanțelor, privilegiilor și obligațiilor în vigoare atunci (perioada preislamică este numită „a ignoranței și barbariei” - giahiliya). În anul următor (631) declară război pînă la capăt „păgînilor” - toleranța fiind rezervată numai pentru adepții religiilor monoteiste (creștini și evrei), cu condiția de a se supune și a plăti un impozit special.

Totuși în zona sacră - Mecca și Medina - nu vor fi admiși nici creștinii nici iudeii.

Nu mai puțin importantă a fost activitatea lui Muhammad de legislator și organizator al comunității întemeiate de el. În ultimii ani ai vieți, prestigiul său era recunoscut de suveranii țărilor vecine - împăratul Bizanțului, regele Persiei,negusul Etiopiei, guvernatorul Egiptului - cărora Profetul le trimitea ambasade, invitîndu-i să se convertească la islamism. Arabia Centrală, Yemenul, mai puțin Arabia Orientală, erau în bună parte cîștigate la noua religie și la o viitoare ordine socială cînd Muhammad muri, fără a-și desemna succesorul. Ruda cea mai apropiată era vărul și totodată ginerele său, Ali; dar la arabi, principiul succesiunii nu era bazat pe legături de rudenie. Fu ales ca șef al noii comunități batrînul Abu Bakr (tatăl Khadijei, soția preferată a Profetului), cu titlul de „calif” - halifa, „locțiitor” al profetului. În felul acesta ia naștere instituția califatului, caracteristică lumii musulmane.

După moartea Khadijei, Muhammad a mai avut 10 sau 12 soții; unele din aceste căsătorii fuseseră contractate de Profet, cu anumite scopuri politice.

Cei doi ani ai califatului lui Abu Bakr au fost consacrați în primul rînd restabilirii autorității și unității statului medinez împotriva tendințelor anarhice ale triburilor de beduini care refuzau să cunoască noul stat și să plătească tribut.

Următorii zece ani, ai califatului lui Omar ibn al- Khattab (634-644), au dus  - în urma victoriilor contra armatelor bizantine, din 636 - la dominația arabă în Siria și Palestina. A urmat apoi cucerirea Irakului, apoi victoria contra Imperiului persan și ocuparea Mesopotamiei; în fine, ocuparea în întregime a Egiptului (646), de unde arabii întreprinseră incursiuni și spre vest, în Ifriqiya (Tunisia). - Omar a fost și un excelent administrator și un mare om politic, care a știut rezolva problemele puse de rapida extindere a Imperiului. Astfel, pămînturile din țările cucerite prin luptă deveneau proprietate de stat, dar erau lăsate să fie lucrate de vechii proprietari în schimbul unui tribut; terenurile din țările care capitulaseră fără luptă erau lăsate - în schimbul tributului - chiar în proprietate vechilor proprietari. Latifundiile foste proprietăți ale Imperiului bizantin sau celui persan - sau ale înalților funcționari - au devenit domenii ale statului arab. S-a întocmit o listă cu a celor care aveau dreptul la o pensie de stat (foști luptători, apoi rudele și primii adepți ai Profetului); cărora le era interzis să posede terenuri în teritoriile cucerite. Administrarea provinciilor era lăsată în atribuția organismelor locale existente înainte - care însă erau controlate de un guvernator.  Organizarea, metodele, registrele, limba folosită, moneda, - toate rămâneau aceleași. Problemele privind interesele persoanelor sau comunităților ne-arabe urmau să fie rezolvate de episcopi (pentru creștini), de rabini (pentru evrei), sau de nobili proprietari persani (pentru zoroastrieni). „Legea divină”, prescripțiile Coranului erau aplicate numai comunității musulmane (umma).

Conform principiului fundamental care călăuzea politica cuceritorilor, lumea era împărțită în musulmani și ne-musulmani; existau deci două categorii sociale: a învingătorilor și a supușilor; între ultimii, privilegiați erau „protejații” (dimmi), practicanții unei religii monoteiste, care în schimbul protecției acordat plăteau un impozit special. Pentru a ține sub control populațiile recent supuse, pentru a crea trupelor baze de operații și de aprovizionare, precum și pentru a le împiedeca de a avea contacte prea intense cu localnici, în punctele strategice au fost înființate tabere care în curînd vor deveni adevărate orașe. Astfel au apărut în Irak, Basora și Kufu, în Egipt - Fustat (viitorul Cairo), în Ifriqiya - Kairuan, etc. Omar n-a urmărit o politică de convertire la islam (dar nici nu a neglijat-o) în schimb s-a îngrijit de educația religioasă a arabilor stabiliți în provinciile cucerite.
După Omar, asasinat de un sclav persan, a fost ales calif Othman, unul din socrii lu Muhammad. În timpul califatului său (644-656) ritmul cuceririlor a încetinit; în schimb incursiunile militare au fost frecvente și în toate direcțiile: Azerbaidjan, Khorasan, Armenia bizantină, Cirenaica, Ifriqiya, Nubia, Aghanistan; iar după constituirea unei flote, în Cipru, Rodos și Sicilia.

Arabii devin redutabili și ca forță navală după ce, în 655, flota lui Muawiya obține prima mare victorie contra unei impunătoare flote bizantine.

Ca om politic, Othman n-a fost la înălțimea predecesorului său. În acest timp s-au format latinfundii, au sporit discordiile și conflictele de clasă, nemulțumirile cauzate de favoritism și abuzurile guvernatorilor. Othman a fost asasinat de un coreligionar al său.

După alegerea în funcția de calif a lui Abn ibn Ali Talib nemulțumirile continuară. Muawiya, guvernatorul Siriei, fu proclamat calif de către sirieni (658), consolidîndu-și poziția și în Egipt, - apoi în Irak, Arabia, Mesopotamia. Ali fu ucis (661), rămînînd stăpîn Muawiya, fondatorul dinastiei omayyade - neacceptată de o minoritate (șiiții), rămasă fidelă memoriei și drepturilor la califat a membrilor familiei lui Ali (deci a familiei Profetului); neacceptată nici de o altă grupare a kharidgiților, adepții unei doctrine rigoriste și egalitariste, proclamînd dreptul la califat al oricărui musulman apt fizic și mintal.

Cei 90 de ani de domni a dinastiei omayyade (661-750) au însemnat - din punct de vedere militar - cucerirea Maghrebului (Africa Septentrională) pînă la Atlantic, a Khorasanului, înaintarea în Valea Indusului și incursiuni de pradă în teritoriul Bizanțului, inclusiv două încercări (eșuate) de cucerire a Constantinopolului, Sub raport politic și organizatoric, Muawiya a creat o monarhie ereditară cu tendințe absolutiste (devenite dominante sub abbasizi), alegîndu-și ca guvernatori ai principalelor provincii oameni foarte capabili și organizînd armata.

Dintre califii omayyazi s-au remarcat îndeosebi Abd al Malik (685-705) și al Walid I (705-715), în timpul cărora imperiul cunoaște maxima sa extensiune (pînă în timpul califatului lui Harun al-Rașid) - din Spania pînă în oazele din Bukkara și Samarkand; Marwan II (744-750), care restabilește autoritatea omayyadă în Siria și Mesopotamia; și Hisham (724-743), excelent administrator, care întreprinde campanii în Armenia și sudul Caucazului. Istoria celorlalți califi omayyazi se reduce în principal la lichidarea unor insurecții (în Siria și Irak), la lupte între pretendenții la califat, și la o frivolă viață de rafinament și de plăceri. În epoca omayyadă, felul de viață al arabilor se asimilează tot mai mult cu cel al celor supuși. Violentele reprimări ale revoltelor, impozitele abuzive, dar și spiritul de toleranță manifestat față de creștini, completează tabloul acestei epoci.

* Ovidiu Drîmba, Istoria Culturii și Civilizației , ed. Științifică și enciclopedică,1987,pag.248-253