Imaginea unui Univers

Orice Univers există datorită perceperii noastre. Este un mod metafizic și foarte simplu descoperit de înaintașii noștri. Una din întrebările existențialiștilor -foarte clar nuanțate, se referea la ce fel de Rai sau Iad, ne dorim. Rămân la impresia că muncim în folosul dorinței noastre, ceea ce ne arde, devine certitudine imediat, chiar dacă ne lasă cu buzunarele goale.

Astăzi, acum, îmi doresc volumul. Îmi doresc acel spațiu (open space -cum delirează bine arhitecții la modă), prin care să-mi pot verifica dreptul la existență, la bucurie, la celebrare, la sport, la intimitate, la singurătate chiar.

Firesc ar fi să locuiesc într-o garsonieră, asta mi-am dorit când eram foarte tânăr. Departe de părinți, de prieteni, de toți. Să am locul meu; mic, auster și simplu. Astăzi, când mi-am dublat vârsta tinereții, voi plăti dublu căldura iarna, voi umbla ca o fantomă în spații larg deschise și chiar mă voi uita prea mult în sus spre a vedea lumina. Trăim, eu cel puțin trăiesc deja conservatorismul unei stări care te îmbie la fereală, să fii afară, în verde, dar să fii în penumbră, în gri. Să nu te plouă, dar să întinzi mâna și să strângi repede zece stropi de apă, sau de zece boabe de grindină, sau de nea, sau de nimic.

Construim pentru a fi mai siguri de existența noastră. Asta să ne rezolve candoarea cu care reușim să îmbătrânim. Să rezolvăm creația. Să fim creativi. Devenim pudici și cu asta ne prostim cel mai adevărat. Unde punem asta și cealaltă, nimic pentru volum, înghesuim o viață-ntr-un proiect, vrem să lăsăm o urmă. Așa cum vrem să lăsăm copii în urma noastră. Câtă prosteală și energie consumată. Dar nu asta-i viața? o lungă prosteală în a păcăli moartea?!