În aşteptarea evenimentului

Felul în care ne perpetuăm existenţa, un fel ironic de-a scrie în ideea de perpetuare, este să ne prefacem că nu există deloc un eveniment aşteptat. De aici şi până a crede că moartea este acel eveniment este drumul scurt, aceea potecă pe care o bântuim inconştienţi în credulitatea că viaţa este ceva monoton ce pute a plictiseală. Care să fie evenimentul aşteptat, când viaţa te ia pe nepregătite, te bagă într-un şomaj intelectual, în urma căruia toate cursurile de recalificare dau faliment; tu nu te-ai aşteptat să iubeşti, să munceşti, să perpetuezi în fiinţa altora -adică să dai viaţă în felul tău progeniturilor care strigă din prima zi a ieşirii lor, nu te-ai aşteptat la niciun eveniment care să-ţi marcheze viaţa şi să-ţi îndrepte spre ceea ce mai târziu vei denumi împlinire.


Visele cu starurile cinematografice sau muzicale, cu celebrităţile locale, ale cartierului sau străzii prin care-ţi uzai mersul au rămas tot timpul în sfera a ceea ce se numeşte ambiguitate, confuzia dorinţei -care odată împlinită nu are nici un viitor.


În timpul vieţii am învăţat; că de fapt trăiesc în aşteptarea evenimentului, astfel orice beţie m-a ferit de urmări grave şi orice femeie -părăsită la timp, n-a creat denunţul hărţuirii sexuale. Nu există în memoria mea vreo imagine creată de ceea ce, subtil am scris: un eveniment aşteptat. Nici măcar moartea nu devine aşa, dorinţa de a trăi este atât de mare că face ca -cel puţin în imaginaţie, evenimentul să fie alungat în alt fus orar. Nici măcar dorinţa de-a iubi, brusc şi dintr-o dată, brusc şi atavic, nu face ca evenimentul să fie preconizat; în felul acesta şi de la stânga, şi de la dreapta, am impresia că evenimentul ori nu mai vine, ori se lasă aşteptat la infinit, ori, în cel mai bun caz este o minciună minunată care ne dă parcursul, care nu este ambiguu, al existenţei de fiecare zi.