Somnul antropologic de Michel Foucault

Image caption : The « Great Sorcerer » Photo credit : N. Aujoulat © MCC-CNP

« Antropologia, ca analitică a omului, a avut, nu încape nici o îndoială, un rol determinant în constituirea gândirii moderne, dacă avem în vedere că, în bună măsură, nu am reuşit să ne desprindem, încă, de ea. Ea devenise necesară începând din momentul în care reprezentarea îşi pierduse puterea de a determina de una singură şi printr-o mişcare unică Jocul propriilor sinteze şi analize. trebuia, deci, ca sintezele empirice să-şi afle garanţia altundeva decât în atotputernicia lui "Eu gândesc". Ele trebuiau să se impună ca necesare tocmai în punctul unde această atotputernicie lua sfârşit, adică în finitudinea omului, finitudine deopotrivă a conştiinţei şi a individului viu, vorbitor şi truditor. Kant formulase, deja acest lucru în Logica sa, atunci când adăugase trilogiei lui tradiţionale o ultimă întrebare: cele trei interogaţii critice (Ce pot eu să cunosc? Ce se cuvine să fac? Ce-mi este îngăduit să sper?) erau, în felul acesta, raportate la o a patra şi puse într-o oarecare măsură, "pe seama ei": Was ist der Mensch?

Image caption : The Shaft Photo credit : N. Aujoulat © MCC-CNP

[...]
Poate că primul efort în vederea acestei dezrădăcinări din solul Antropologiei la care s-a angajat gândirea contemporană ar trebui consemnat în experienţa lui Nietzsche: prin intermediul unei critici filologice şi al unei anume forme de biologism, Nietzsche a regăsim punctul în care omul şi Dumnezeu îşi aparţin unul altuia, punctul în care moartea celei de-al doilea este sinonimă cu dispariţia celui dintâi şi în care promisiunea supraomului semnifică, în primul rând şi înainte de orice, iminenţa morţii omului. În felul acesta, propunându-ne acest viitor deopotrivă ca scadenţă şi ca sarcină, Nietzsche marchează pragul pornind de la care filosofia contemporană poate reîncepe să gândească; fără îndoială, el nu va înceta să-i călăuzească mersul încă multă vreme de aici înainte.

Dacă descoperirea Reîntoarcerii este într-adevăr sfârşitul filosofiei, sfârşitul omului este, în schimb, reîntoarcerea începutului filosofiei. În zilele noastre, nu se mai poate gândi decât în vidul omului dispărut. Căci acest vid nu marchează o absenţă; nu prescrie o lacună ce se cere umplută. El nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât de-plierea unui spaţiu în care, în sfârşit, a redevenit cu putinţă să gândim. »

Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, Rao, 2006, pag.459

sublinirea în bold din text îmi aparţine