Nimic nu poate concura cu apusul sau cu răsăritul soarelui, cu omega spre alfa.
La câmpie, altfel decât la mare, ceaţa depărtărilor înşeală fenomenul, devine mai fantastic.
Căderea soarelui loveşte un punct pe orizontală, acolo am ridicat un stâlp, pe care stă o pasăre. Acolo soarele trebuia să dovedească intangenţa. Demonstraţia clară nu o avem, prea sus -noi doream un orizont, şi prea ascuns, soarele parcă a fugit la aflarea veştii că va fi martor la dezvoltarea sigură a unei geometrii.
În societate, în aglomerarea umană, cea mai densă, intangenţa dovedeşte scopul individului uman în viaţă.
Se învaţă şi pe bune dreptate, că acolo unde dreapta atinge cercul, se naşte o perpendiculară ca rază a cercului atins. Dacă nu avem cerc este mediocră orice curbă, numai să-i găsim raza. De aceea omul se zbate pentru aş demonstra dreptatea existenţei sale, verticalitatea, unghiul drept. Majoritatea nu reuşesc şi nereuşita se bazează pe însăşi definiţia existenţei; cuget, deci exist; percep deci învăţ, înţeleg; dacă vor, vreau cum pot eu, ori tocmai aceste leme nu apar în conştiinţa celui care locuieşte în urbe, nu-l interesează, existenţa sa nu are scop, nu are nici măcar dorinţă, mai târziu la un răsărit de soare, sau apus, va bănui de unde şi unde va ajunge astrul ceresc.
