Anna O

http://stamps-gallery.com/Bertha-Pappenheim-stamp-10144500

     ≪În 1954, Republica Federală Germană sărbătorea memoria Berthei Pappenheim, moartă în 1936 la Frankfurt pe Main, printr-un timbru cu efigia sa. Socotită drept o figură aproape legendară în domeniul muncii sociale, Helfer der Menschheit (asistentă a umanității), ea trecuse în posteritate alături de alți filantropi celebrii ca Pestalozzi sau Käthe Kollwitz.
          În mod ciudat, aceeași Bertha Pappenheim, cu pseudonimul Anna O..., aparținea deja de mitologia psihanalizei. Îngrijită în 1880, cînd Freud era încă student la medicină, de Dr. Joseph Breuer, cazul ei a fost relatat în Études sur l'hystérie („Studii asupra isteriei”) de Breuer și Freud; acesta din urmă vedea în tratamentul Annei O... punctul de plecare al psihanalizei. Și pînă astăzi, expunerea, în forme elementare, a teoriei freundiene începe prin povestea acestei tinere căreia, sîntem asigurați, „simptomele isterice îi dispăruseră unul cîte unul pe măsură ce Breuer îi evoca circumstanțele în care apăruseră”.


          Anna O... prezenta o serie de simptome legate, pe de o parte, de raporturile foarte proaste pe care le întreținea cu mama sa și, pe de alta, de boala mortală a tatălui adorat: paralizii isterice, înțepeniri, anestezii cutanate, tulburări ale vederii, anorexie, tuse nervoasă; suferea de asemenea de halucinații înspăimîntătoare cu vedenii de șerpi și capete de morți; în afară de aceasta, cînd nu era cuprinsă de mutism se exprima într-un jargon agramatic, compus din mai multe limbi, deoarece își uitase complet limba maternă. Personalitatea sa, observa Breuer, era scindată în două: o parte „normală”, tristă și anxioasă; cealaltă „rea”, grosolană, agitată și distructivă. „În momentele de deplină luciditate, scrie acesta, se plînge că mintea îi e cuprinsă de tenebre, spunînd că nu mai putea gîndi, că devenea oarbă și surdă, că avea două „euri”, unul adevărat și celălalt, malefic, care o împingea să facă rău.”


          Spre sfîrșitul după-amiezii, intervenea ceea ce ea numea „înnorările” sale (clouds), adică o stare de somnolență în cursul căreia putea fi ușor hipnotizată. Breuer, care era socotit atunci unul dintre cei mai buni medici austrieci și pe care Freud îl considera părintele său spiritual, avea obiceiul de a o vizita în aceste momente; ea îi povestea atunci reveriile, angoasele, spaimele sale. „Ea a desemnat acest tratament, scrie Breuer, cu numele foarte adecvat și serios de talking cure (cură prin cuvînt) și cu cel umoristic de chimney sweeping (curățatul hornului). Știa că după destăinuire își pierde întreaga încăpățînare și energie.” Breuer și Freud au numit mai apoi această „poveste de eliberare” „catharsis” sau „purgarea pasiunilor”: ea deschidea drumul psihanalizei.


         De-a lungul celor optsprezece luni cît a durat tratamentul, starea ei s-a ameliorat în mod sensibil. Faptul de a avea posibilitatea să-și exprime liber sentimentele i-a fost, desigur, de mare ajutor. Dar nu este exclus, de asemena, să ne gîndim că, îndrăgostită de Breuer -ceea ce psihanaliștii ar numi astăzi un „transfer” - ea îi oferea în dar simptomele. În același timp, ideea că ceva de natura unei relații amoroase s-ar fi putut înnoda între ei era cu totul străină de Breuer. A fost necesară perspicacitatea feminină a doamnei Breuer pentru a descoperi sensul ascuns al legăturii dintre Anna O... și soțul ei. În prezența manifestărilor de gelozie ale soției, acesta din urmă a decis să pună capăt tratamentului. Or, chiar în seara care a urmat ultimei ședințe, a fost chemat urgent la familia Pappenheim. O găsi pe Anna O... în chinurile unei nașteri nervoase, care se dezvoltase lent, fără ca el să fi băgat de seamă. În fața acestei revelații, o luă la fugă și, a doua zi, părăsi Viena împreună cu soția lui, pentru a petrece la Veneția a doua lună de miere.


          După cîteva decenii, într-o epistolă către Stefan Zweig, Freud scrie în legătură cu acest episod: „În acel moment, Breuer ținea în mînă cheia care i-ar fi putut deschide „porțile Mamelor” (referire la explorarea profunzimilor extrasă din Faust), dar a abandonat-o. În ciuda marii sale înzestrări intelectuale, nu exista nimic faustic în firea lui.” ≫

Roland Jaccard, Nebunia, ed. de Vest, 1994, pag.106-109

Inventarea psihanalizei

citat

« Din câte ştiu, Freud nu-l citează niciodată pe Antiphon din Atena, care ar putea totuşi trece foarte bine drept precursorul disciplinei create la Viena la începutul secolului XX. Judecaţi şi dumneavoastră : după ce a recurs la o serie de scrieri satirice de tip publicitar, Antiphon şi-a deschis lângă agora din Corint un fel de cabinet în care primeşte pacienţi, pe care-i supune unui tratament bazat pe cuvânt. 


Mai întâi, el ascultă, în cursul unei întrevederi între patru ochi, după care urmează o terapie verbală. Conţinutul acestei conversaţii vizează dispariţia suferinţei care l-a adus pe pacient la domiciliul  filosofului. Detaliile acestui tratament al sufletului prin verb erau cu siguranţă consemnate în cartea sa Arta de a scăpa de mâhnire, dar lucrarea n-a mai fost găsită...


I se recunoaşte sofistului o imensă putere de convingere, o considerabilă putere de foc verbală. Ne imaginăm ce terapeut a putut fi. Opţiunea lui materialistă, monistă, imanentă îi permite să conceapă că se poate accede la cauza profundă a răului, situată în materia atomică a pacientului, cu ajutorul cuvântului care fabrică reprezentări utile pentru a acţiona asupra trupului şi a logicelor suferinţelor psihice, deci corporale. Principiile psihanalizei sunt reunite aici de o manieră uimitoare.


Mai rău  - sau mai bine -, Antiphon atribuie viselor un rol cardinal în economia acestei terapii. Într-adevăr, el propune interpretarea lor. În felul său, ar fi putut face din vis cale regală care duce la ceea ce nu purta încă numele de inconştient, dar care se ascundea în atomii psihici înainte de a-i contamina pe cei somatici.


Cu şapte secole înainte de Cartea de tălmăcire a viselor a lui Artemidoros din Efes, Antiphon practică o onirocritică decurgând din exegeza raţională şi sprijinindu-se pe exercitarea unei simple logici a cauzalităţii bine înţelese. Departe de inspiraţie, de transă ori de apelare la magia iraţională, metoda sofistului trimite la analiză, la conjectură, la căutarea înlănţuirilor, la raţionalitatea cea mai clasică sprijinită pe o teorie a cauzelor şi efectelor. La care se adaugă talentul interpretului în producerea sensului.


Antiphon nu propune adevărul visului, ci un adevăr al acestuia, adică adevărul său, ca interpret. În speţă - dar nu fac decât să emit ipoteze ... -, ne putem imagina o interpretare adaptată în sensul terapiei : analistul avansa probabil o "lectură" utilă pentru dirijarea convorbirii terapeutice. Teama ca visul să nu anunţe o necesitate implacabilă făcea din acesta un material sensibil în producerea mâhnirilor şi a suferinţelor. Nu încape îndoiala că sofistul, retor iscusit, înzestrat cu ştiinţa folosirii cuvântului, îşi mobiliza toată arta pentru a dezamorsa potenţialul negativ al visului, dându-i o interpretare cathartică... Pentru că, după spusele lui, divinaţia se rezumă la prezumţiile unui om înzestrat cu bun-simţ.


Inventator al psihanalizei, el este şi inventatorul modelului lacanian - să spunem mai degrabă al analistului care recurge la umor sau la ironie în caz de necesitate. Judecaţi, vă rog : un ţăran îşi îngrijeşte prost scroafele şi Antiphon vede de la el de acasă cum acestea sunt maltratate şi înfometate. Într-o zi, una dintre acestea îşi mănâncă purceluşii. Porcarul se destăinuie filosofului, temându-se să nu fie vreun semn rău. Antiphon îi replică atunci porcarului să fie bucuros că scroafa înfometată nu i-a devorat proprii copilaşi şi că poate aşadar să se declare mulţumit... »

Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei, vol. I, Ed. Polirom, 2008, pag. 88-90.

"Ah! Viaţa este o pălărie nouă!" sau "Ah! Viaţa este un pod suspendat."

"Cât despre spiritul pe care-i anima pe cei dintâi psihanalişti, nimic nu-l mai redă mai bine decât această anecdotă puţin cunoscută. În timpul sejurului său la New-York, Freud îşi cumpără o pălărie nouă dintr-un magazin de pe strada Hester. Jung şi Ferenczi fac la fel. În momentul în care ies din magazin, Freud îşi potriveşte noua pălărie şi-şi aminteşte o veche glumă evreiească. Întorcându-se spre Jung, suspină: "Ah, viaţa este o pălărie nouă!" Jung, complet derutat, îl întreabă: "O pălărie nouă? De ce o pălărie nouă?" Iar Freud ridică din umeri, cu un aer neputincios: "Cum aş putea să ştiu? Şi apoi ce, sunt filosof?" Această vorbă de duh îl lasă perplex pe Jung. Aşa că decide să o încerce cu Ferenczi. Micul dejun de a doua zi îi oferă ocazia şi-i spune acestuia: "Ah! Viaţa este un pod suspendat." Ferenczi îi răspunde, fără ca măcar să reflecteze: "O ştiu prea bine, exact asta mi-am spus în această dimineaţă scoţând o blondă din baie."

din Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Ed. Bastion 2008, pag. 87-88

Group photo 1909 in front of Clark University. Front row: Sigmund Freud, G. Stanley Hall, Carl Jung; back row: Abraham A. Brill, Ernest Jones, Sandor Ferenczi
photo by:
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Hall_Freud_Jung_in_front_of_Clark_1909.jpg