Inventarea psihanalizei

citat

« Din câte ştiu, Freud nu-l citează niciodată pe Antiphon din Atena, care ar putea totuşi trece foarte bine drept precursorul disciplinei create la Viena la începutul secolului XX. Judecaţi şi dumneavoastră : după ce a recurs la o serie de scrieri satirice de tip publicitar, Antiphon şi-a deschis lângă agora din Corint un fel de cabinet în care primeşte pacienţi, pe care-i supune unui tratament bazat pe cuvânt. 


Mai întâi, el ascultă, în cursul unei întrevederi între patru ochi, după care urmează o terapie verbală. Conţinutul acestei conversaţii vizează dispariţia suferinţei care l-a adus pe pacient la domiciliul  filosofului. Detaliile acestui tratament al sufletului prin verb erau cu siguranţă consemnate în cartea sa Arta de a scăpa de mâhnire, dar lucrarea n-a mai fost găsită...


I se recunoaşte sofistului o imensă putere de convingere, o considerabilă putere de foc verbală. Ne imaginăm ce terapeut a putut fi. Opţiunea lui materialistă, monistă, imanentă îi permite să conceapă că se poate accede la cauza profundă a răului, situată în materia atomică a pacientului, cu ajutorul cuvântului care fabrică reprezentări utile pentru a acţiona asupra trupului şi a logicelor suferinţelor psihice, deci corporale. Principiile psihanalizei sunt reunite aici de o manieră uimitoare.


Mai rău  - sau mai bine -, Antiphon atribuie viselor un rol cardinal în economia acestei terapii. Într-adevăr, el propune interpretarea lor. În felul său, ar fi putut face din vis cale regală care duce la ceea ce nu purta încă numele de inconştient, dar care se ascundea în atomii psihici înainte de a-i contamina pe cei somatici.


Cu şapte secole înainte de Cartea de tălmăcire a viselor a lui Artemidoros din Efes, Antiphon practică o onirocritică decurgând din exegeza raţională şi sprijinindu-se pe exercitarea unei simple logici a cauzalităţii bine înţelese. Departe de inspiraţie, de transă ori de apelare la magia iraţională, metoda sofistului trimite la analiză, la conjectură, la căutarea înlănţuirilor, la raţionalitatea cea mai clasică sprijinită pe o teorie a cauzelor şi efectelor. La care se adaugă talentul interpretului în producerea sensului.


Antiphon nu propune adevărul visului, ci un adevăr al acestuia, adică adevărul său, ca interpret. În speţă - dar nu fac decât să emit ipoteze ... -, ne putem imagina o interpretare adaptată în sensul terapiei : analistul avansa probabil o "lectură" utilă pentru dirijarea convorbirii terapeutice. Teama ca visul să nu anunţe o necesitate implacabilă făcea din acesta un material sensibil în producerea mâhnirilor şi a suferinţelor. Nu încape îndoiala că sofistul, retor iscusit, înzestrat cu ştiinţa folosirii cuvântului, îşi mobiliza toată arta pentru a dezamorsa potenţialul negativ al visului, dându-i o interpretare cathartică... Pentru că, după spusele lui, divinaţia se rezumă la prezumţiile unui om înzestrat cu bun-simţ.


Inventator al psihanalizei, el este şi inventatorul modelului lacanian - să spunem mai degrabă al analistului care recurge la umor sau la ironie în caz de necesitate. Judecaţi, vă rog : un ţăran îşi îngrijeşte prost scroafele şi Antiphon vede de la el de acasă cum acestea sunt maltratate şi înfometate. Într-o zi, una dintre acestea îşi mănâncă purceluşii. Porcarul se destăinuie filosofului, temându-se să nu fie vreun semn rău. Antiphon îi replică atunci porcarului să fie bucuros că scroafa înfometată nu i-a devorat proprii copilaşi şi că poate aşadar să se declare mulţumit... »

Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei, vol. I, Ed. Polirom, 2008, pag. 88-90.