Moara de pe Vltava, vedere în amonte, pe dreapta de pe podul Carol |
În urma discuţiilor purtate, concluzia multora era că Praga are frumoase poveşti, unele sunt inedite nu numai în istoricul cetăţii, originale prin simultaneitatea evenimentelor, dar ascund adevărate drame interioare, şi ce alt oraş l-ar fi putut îmboldi pe Kafka să scrie Procesul, să simuleze un nou Sisif; stânca fiind în felul acesta întrebarea, sau cârligul, forme geometrice foarte asemănătoare, evenimente care întoarse pot să spânzure atunci ideea.
Povestea pe care am s-o scriu ar merge bine cu o muzică apreciată, Sonata Lunii spre exemplu, sau Appassionata, cineva poate m-ar contra şi mi-ar pune cârligul întors amintind de Dvořák, sau Smetana, dar eu rămân vienez de data aceasta optând pentru Beethoven.
Lucrurile nu stau atât de simplu scriind despre Vltava, o mamă urs care domol vine la vale, când are pui şi aceştia zglobii umblă peste tot, mama urcă după ei, se rostogoleşte alături de ei, calcă totul în picioare în dorinţa de-ai proteja; atunci râul umflat inundă toate insulele şi în cotul oraşului vechi loveşte stânca, podurile rămase în urmă tremură!
Moara alerga, dorinţa ei nu era plutirea, neobişnuită purtare, pentru că nu citise încă poveştile cu morile care vin pe Siret, în schimb ştia că numele secret al Vltavei este Moldova, fără nici o legătură aparentă cu ţara ce este spre soare răsare. Apa venea şi-i îneca rotirea, nivelul crescut îi domolea viteza, se năştea astfel echilibrul. Apa odată ajunsă la osie, ar fi smuls-o de acolo şi moara, ca o mână singuratică, lipsită de trup, ar fi încălecat disperat de repede ceva înaintea scufundării.
Frumoasa imagine..frumoasa poveste. Noi oamenii de multe ori facem la fel..
RăspundețiȘtergerenu am stiut ca am vazut toate aceste lucruri cand am privit curgerea Vltavei :)
RăspundețiȘtergerefly2sky
RăspundețiȘtergeremare dreptate ai, pentru că noi -oamenii, spunând sau scriind aceste poveşti, nu facem altceva decât repetitiorum in integrum să le repetăm şi în viaţă! :)
pandhora
RăspundețiȘtergerevin, eu am ameninţat :) , vin cu poveşti de la Praga!
P.S.
Mă bucur să am un martor, care chiar ar putea să mă corecteze, fără ca eu să văd în asta vreo mustrare! :)
avem de la Karina
RăspundețiȘtergerehttp://karina-lumeanoastra.blogspot.com/2011/05/music-by-jan-kaczmarek-yones-letter.html
sigur fără voia ei :)
o minunată sonată de vioară acompaniată de pian şi corzi, de Jan Kaczmarek!
Scorchfield, ai un suflet deosebit...
RăspundețiȘtergereAm de terminat o lucrare la o capela si am intrat pe fuga. O sa cotrobai iar prin blogul tau cat de curand:))
Hmm... oare asta să fie semnificaţia mitului lui Sisif? :) Toată mişcarea morii e degeaba, ea stă pe loc. Dacă s-ar opri, ar fi purtată în mod natural de curent... fără nici un efort.
RăspundețiȘtergerefrumoasa moara magritteana!
RăspundețiȘtergereLotus
RăspundețiȘtergereS-ar putea să ai dreptate în mare parte, lăsând la o parte mediul artistic şi valoarea reflectării; noi oamenii: cam stăm pe loc, puţini cei ce reuşesc să se despartă de turmă, purtaţi apoi de curentul universal undeva :)
rux ces
RăspundețiȘtergerepentru că "moara" v-a plăcut, căci întradevăr umbrele mă duc la René, va urma "poarta", uşa în care este expert René Magritte! :)
Există mai multe moduri de a sta. Primul are sens de dormire, de solidificare. Ăsta este începutul. Şi atunci trebuie să ne mişcăm, să prindem viaţă, să ne încălzim... După aceea însă, trebuie să învăţăm din nou să ne oprim. Doar că acum va fi un alt tip de nemişcare. Mişcarea continuă să existe, însă în exterior, la fel ca la o roată, unde spiţele se învârt dar axul stă.
RăspundețiȘtergere