Confesorium

În faţa legii stă un păzitor.

La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege.

Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre.

Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu.

„Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu."

întrucît poarta legii este deschisă ca întotdeauna,

iar păzitorul se dă într-o parte,

omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior.

Cînd păzitorul observă asta, rîde şi spune :

„Dacă te ispiteşte într-atît, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele.

Bagă însă de seamă : am putere.

Şi nu sînt decît păzitorul cel mai de jos.

La intrarea în fiecare sală stau, însă,

alţi păzitori, unul mai puternic decît altul.

Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc...

Franz Kafka, Verdictul şi alte povestiri, În faţa legii.

Regele se întorsese în grabă de la Avignon, un vis îi tulburase sărbătoarea papală; păsări, în număr de cinci, zburau deasupra podului început de tatăl său, de marele rege Carol. De fiecare dată când încerca să le numere se oprea la cifra patru. A cincea pasăre îi scăpa. Regele se întorcea în dorinţa să termine încercările schismatice ce se reflectau asupra persoanei papei, chiar dacă acum încă acestea nu erau evidente; bănuia că viitorul nu-i senin, o pătură de nori, în visul său, venea dinspre palat, ca mai apoi să acopere Praga.

Venceslav al IV-lea dorise să fie Regele Romanilor, alianţa germană prin căsătorie îi anunţa intenţia, mai mult de atât, alianţa în schisma papală -dacă era cea corectă, îl propulsa scurt în rândul primilor principi europeni; Praga -centrul Europei! Dar înainte de asta, visul în vis, era ceea ce a visat, în acelaşi timp cineva îi fura visul.

Tulburat de vedenii se întoarse în grabă, la Nuremberg, locul său de origine,  înnoptase şi aici vise rele se amplificaseră; se părea că un copil care se va naşte în numele său nu este al lui, impresia de fals oglindit îl traversă până după-amiaza. Următoarea zi intră în Praga convins că Joanna de Bavaria, soţia lui, îl înşeală.

O vânătoare dată în cinstea sa de către vărul său din Salzburg, venit şi el la Praga în preziua sosirii sale îl obosise, abia apucă să-şi vadă soţia, salutări scurte, protocolare, apoi acel preot ce-i intersecta privirea de fiecare dată când privea peste umărul ei, al Joannei şi el, preotul scruta mai abitir ca el, orizontul mulţimii; atunci când privirile se întâlneau, avea impresia că primeşte un mesaj, indescriptibil, împachetat în imaginea unor stele căzătoare, cinci la număr, a cincea o pierdea în căderea sa. Oboseala remarcată încă de pe urma drumului spre vest, îl făcu să nu bage de seamă câinele, acesta lovind cu coada pulpanele de metal ale soldaţilor de gardă, strecurându-se, sări în pieptul său plin de voioşie. Aici visul se curmă, vis visat cu ochii deschişi în care acel prelat ştia ceva, locul său peste mulţimea adunată cu ocazia revenirii sale îi amână temerile; câinele deja îi lingea faţa.

  

Visase ceva înălţător, regal; numai că în umbra braţului femeii nu era el. Atunci brusc registrul imaginaţiei îl aruncă în povestea pe care bunica lui i-o repeta aproape în fiecare seară: despre un mare rege care îşi iubea atât de mult soţia încât a cutezat să împărtăşească acest crez celui mai bun prieten -mai marele gărzilor palatului regal, această împărtăşanie se învârti de două ori în capul său, când zbură lăsă în urmă gustul trădării.

A doua zi de la sosire îl chemă pe Nepomuk, pe Jan (Ioan); vocile din preajmă îi scurtaseră dorinţa, cel care se înfăţişă era chiar cel care-l privise peste acea mare adunare din ziua precedentă. Îl cunoscuse indirect şi înainte, dar acum, parcă sub semnul unor evenimente ce se înghesuiau să vină, i se părea mai necunoscut ca niciodată, la fel cum Joanna îl întâmpinase; sau urmele unor oboseli ale călătoriei -şi aşa plină de peripeţii, încă nu-l mai lăsau în pace!

 

Senzaţia că cineva îşi bate joc de el îi acoperi sfârşitul zilei, seara recalculă opoziţiile, întâlnirea cu Jan de Nepomuk de după amiza trecută îl lăsă confuz, prelatul se ascundea de întrebările lui; sigur va trebui să-l strângă puţin , căci sigur ştia mult mai multe.

Privi afară cum păsările răzbăteau peste zidurile cetăţii, umbra lor pe ziduri lăsa traiectorii vizibile, poate acum sigur înţelesese pe acei antici pe care bunica sa îi pomenea tot timpul. Una dintre păsări atacă colţul, umbra ei se lăsă acolo unde soţia sa se ruga tot timpul; mişcarea îl derută şi sări de la fereastră: în acea dimineaţă îl chemă din nou pe Nepomuk.

Acesta venise în grabă, sufla, în graba sa uitase întâmpinările protocolare, Venceslav, regele, nu se supărase, în schimb îi ceru să-i explice sincer întârzierea. Jan de Nepomuk avusese un confesorium, a nu ştiu câta oară în săptămâna ce trecuse. Da, şi soţia lui îi celebră preotului toate nedumeririle ei, toate visele ei, dorinţele? toate acestea regele dorea să le ştie.

Prelatul consideră că divulgarea secretului confesoriului ar fi însemnat sfârşitul unei tradiţii creştine drepte, umanul să fie mai presus de dumnezeu, sau Umanul să fie mai presus de Dumnezeu! Refuzul brusc îl făcu pe rege să cheme torţionarul, acesta aduse cu el un cărucior, pe o bucată de piele, întinsă pe lespezile sălii regale, întinse instrumentele.

Neînduplecat, Jan de Nepomuk îl întrebă, parcă naiv pe torţionar, ce-a păţit cu ochiul, căci îl cunoştea, pedepsele catolice funcţionau, dar nu-l văzuse de curând cu un ochi acoperit. Acesta mândru explică -mai scurt decât te-ai fi putut aştepta, că un individ la care-i tăiase capul zilele trecute, îi băgase mâinile în găvanele ochilor, atunci când se aplecase să ia capul din coş.

Nepomuk n-a cedat compulsiei emotive provocate de rege prin torţionar, iniţial a crezut în gluma emanată de dorinţa de-a afla ce-a spus regina în taina spovedaniei. Regele n-a glumit, visul trădării regale nu-i dădea pace.

Pe podul început de tatăl său Carol, Vencelsav porunci celor ce l-au torturat pe Nepomuk să-l arunce în apă, apa Vltavei să-l rătăcească, credinţă împărtăşită şi de contemporanii mei în a arunca în ocean -o apă mai mare, pe cei ce nu trebuie martirizaţi, felul în care apa spală păcatele devine ştiinţă în acest caz.