Bord

A trebuit să plec şi văd din nou lumea prin parbrizul uşor mat al maşinii de trei zile. Ce contează, m-a dus unde am dorit, ce dacă se mai oprea din când în când, veselia mea nu putea fi curmată de rateurile ei. La întoarcere, aproape de casă m-a întrebat: "Eşti fericit?" să pun frână nu alta!

Am întrebat-o şi eu atunci: "Tu citeşti?" şi-am schimbat viteza; eram asemeni unui bombardier cocoşat şi ameninţat de antiaeriană, care vrea în ultima clipă să cabreze.

- Ai înnebunit?! unde ai auzit tu maşină să citească! reluă vocea ce parcă venea din dreptul bordului, din aerisitoarele pentru ventilaţia parbrizului. M-am înspăimântat prima dată numai la gândul că acea gură neagră, dintr-o parte în alta a maşinii, plină cu dinţi de plastic, sar putea înălţa, lăţi, de m-ar putea hali. A doua oară a fost că înnebuneam, auzeam voci.

Trăiam un remake după Stephen King, atât mai trebuia ca maşina în care eram acum să se prezinte ca fiind Christine. Nu s-a întâmplat asta fireşte, dialogul a continuat, obositor în felul în care veneau întrebările:

-Am auzit să scrii despre fericire, deci?!

Trebuia să răspund, efortul meu de a nu-mi băga în seamă gândurile sau vocea era extenuant, mai bine jucam această penibilă scenă, înaintea atacului cerebral ce sigur avea să vină, sau a celui de cord! Să-ţi cânte cineva un concert de coarde cu neuronii era pentru mine ceva nou.

- Mă gândesc doar la posibilitatea ei prin asta, nu o invoc şi nu o... dezavuez! am răspuns eu fiind atent şi la trafic.

- Nu trebuie să te dai mare cu aceste cuvinte, auzi, dezavuez... hai mai bine să-ţi arăt ceva, ceva demn de fericire.

Am lăsat maşina să mă conducă, cu câţiva zeci de metri înainte de fiecare intersecţie sau drum lateral semnaliza, o coteam precum mi se părea că vrea. Am mers undeva în afara oraşului, eram relaxat, ca înainte de operaţia chirurgicală numită lobotomie, orice ce ar urma după, n-ar mai avea nici o importanţă.

Fără să-mi spună am oprit şi-am privit.

- Vezi, aia este sora mea!

- Fugi d-aici, acum vrei să-mi şi desenezi te pomeni! De unde şti?

- A fost cu mine pe aceaşi bandă, am ieşit cu cinci minute după ea, ne-am întâlnit ani buni la semafoare.

- V-aţi întâlnit, - cred că o iau razna, şi mă rog aţi şi filosofat, nu?

- De unde ştii, numai despre fericire vorbim noi maşinile, alt subiect nu există, motivul este simplu, deosebit de simplu: când cineva ne cumpără este extrem de fericit, n-am întâlnit contrariul, să-ţi traduc aaacum?!

Am privit maşinile, eram într-un cimitir neoficial al maşinilor vorbitoare, cel puţin una o vedeam mai încolo, peste un gard aplecat şi el ca mine, cu geamul lăsat, peste portieră.

- După stâlp este o rudă mai îndepărtată, oooo! ce ţanţoş era când a apărut prima dată pe străzile oraşului, erau rari cei ca el, apoi s-a obişnuit şi-a devenit la fel de vechi ca noi toţi.

Fiindcă avea chef de vorbă, am lăsat-o să bocească, oricum îmi ajungea privitul.

- Văd că taci, îţi mai ciripesc ceva şi pe urmă plecăm; am ales să-ţi vorbesc pentru că ai fost fericit să mă conduci, ştiu că nu sunt maşina ta, ştiu că sunt veche, demodată, greu de condus, scârţâi din volan şi din scaun, în schimb efectul produs de zâmbetul tău m-a făcut să fiu şi eu puţin doar, căci anii nu mă lasă, să fiu puţin fericită.

- Da, mi-am amintit de mine, de vremurile când conduceam o asemenea maşină, de vremurile când tinereţea mă îmboldea să fiu fericit, mă durea splina de atâta fericire - auzi, tu mă vezi?

- Da, prin ochelarii din faţa ta.

- Deci voi intraţi în lumea asta cu acest sentiment de fericire...

- Da şi murim cu el, oricum nici eu nu mai am mult, sunt deja prea-reparată, prea-obosită!

- Hai acasă! Îmi promiţi ceva?!

- Da.

- Data viitoare să nu-mi mai vorbeşti în aldine, aud aşa de greu!