Poarta

După această poartă Marele Scriitor plânge. S-a trezit de curând şi regele nerăbdător cere o lucrare, o evocare a vremurilor sale. Somnul prea lung l-a lipsit de realitatea fecundă, absenţa acesteia -a realităţii şi visul ce-a cucerit raţiunea îl pune pe Marele Scriitor să trăiască lipsa notei originale. Ar scrie ceva, dar de fiecare dată îşi aminteşte ceva. Regele, dornic peste măsură, vrea ceva nemaîntâlnit, o epopee -dacă se poate, un cânt care să scoată din umbră regatul său. Ţările vecine să fie pe cât surprinse pe atât invidioase de descriere, de starea culturală a locuitorilor, asta de fapt ar arăta nivelul de bunăstare, de fericire.

Marele Scriitor plânge de câteva zile, nimeni nu are voie să deschidă poarta până când acesta nu va ieşi în faţa ei cu manuscrisul, câţiva trecători se mai opresc din când în când, trag cu urechea, aud câteva sughiţuri, ridică din umeri şi pleacă, ei nu ştiu de porunca regelui, se ştie doar că nimeni nu are voie să-l deranjeze.

Dacă cineva ar avea curajul să intre şi să-i arate, prin poarta deschisă lumea de afară, să-i povestească de oamenii care trăiesc după poartă, de visele lor -aşa este că şi ei au vise, de dorinţele lor - mai ales, sigur ar avea ce scrie. Dar lucrul acesta nu se va întâmpla. Totuşi oamenii sunt curioşi şi zvonul circulă, regele nemulţumit pleacă urechea la sfaturile care mai de care, curioase şi exotice ale dregătorilor.

Unul dintre sfaturi se referea la elefanţi, acele minunate pachiderme purtătoare de fildeş. Trasează ordinul prin care se va importa fildeş în cantităţi masive. Se va construi un turn din acest material şi acolo în vârful său va exista o cameră fără ferestre, cu lumină naturală venită din tavan, filtrată minunat prin geamuri polarizate, confortul implementat va depăşi orice limite tehnologice atinse vreodată de cineva, acolo îl va muta pe Marele Scriitor; pentru a scrie.