Retorta

Împăratul primi un cadou, cei de la Jena l-au trimis într-un butoi gol de vin, aţâţat de gândurile marii ştiinţe nou apărute, ordonă repede deschiderea butoiului; găsi în butoi o imensă retortă din sticlă. Se bucură ca un copil, o şterse personal cu o bucată de blană, o aşeză în bătaia soarelui de dimineaţă şi privi în ea; văzu elixirul vieţii.

Pusă în umbră, retorta îi arătă chipul cum se plimbă se suprafaţa curbă, reflectarea îi arătă de cele mai multe ori hidos faţa, dar împăratul nu se supără din asta. Luă retorta ca pe-o lebădă şi coborî în adâncurile Castelului, jos, la furnal, soluţia lui apoasă din urină de cal ajunse ca o pastă lucitoare pe care calm o amestecă un slujitor cu un imens polonic, privit mai de aproape se părea că slujitorul doarme în mişcarea sa repetată de mii şi mii de ori. Un orologiu mare arătă orele prânzului, toată dimineaţa împăratul Rudolf şi-o pierduse în fabricarea unui stativ metalic pentru retorta sa. Spre dupămasă, un alt slujitor vărsă cu grijă leşia grea în retortă, cu lingura; de celălalt slujitor nu mai ştim nimic.

Cărbuni încinşi, fără flacără, erau puşi cu grijă în vatra de sub retortă, un tub de cupru lega gâtul subţire, gât ca al unei lebede, de un horn pe care, în seara ce veni repede, vapori roşietici se aruncau deasupra Castelului. Luna privi mirată la micul vulcan, ici colo o culoare albă, vie, se arunca sus de tot spre ea, apoi dispărea.

Înainte de fiebere împăratul îşi aminti că avea un oaspete la masa de seară, urcă repede treptele lipite de zid, în ritmul paşilor săi ordine scurte au fost aruncate asupra asistenţilor; să nu insiste cu fierberea prea rapidă, să-l cheme deîndată ce solidele vor apărea, să aibă grijă de retortă...

Îl întâmpină pe Kepler la timp, acesta neliniştit, credea că nu avea să fie primit la Castel: nici un zvon nu poate fi lipsit de urmări. Savantul plecă liniştit urechea la exuberanţele împăratului, în mintea lui acuzaţiile Inchiziţiei dispăreau, putea chiar să-i explice poziţia sa faţă de cerc şi elipsă, poziţie ce se reflecta asupra mişcării planetelor, asupra întregului Univers; deja respira greu, chiar tuşea. Împăratul nu-l întrerupse, gândul său zbura în noapte, afară deja întunericul acoperi Castelul. Apoi brusc se trezi şi-l asigură pe Kepler de protecţia sa, catolicismul era speritoarea duşmanilor săi politici, nicidecum a celor savanţi, ca el, nu?! O clipă vedea retorta cum fierbea, prea mult şi prea tare, brusc o lumină albă căzu spre râu. Şi Kepler o văzu!

Îl eliberă pe savant şi alergă în salonul privat, de acolo intră într-un dulap, mai departe pe un hol, apoi scări, multe scări. Când ajunse în subteran, deasupra arcelor ce susţineau chiar Castelul, văzu jos pe asistenţii săi zvârcolindu-se ca nişte şerpi loviţi de coasă. Mingiuţe de foc alb apăreau pe corpul lor, retorta coborâse pe trepied, topită parcă, ca un stomac de vacă, golit pentru a fi curăţat. Găurile prin care flăcările acestea invadau oamenii erau evidente. Toată imaginea de coşmar îl tulbura peste măsură.

Împăratul Rudolf al II-lea descoperise fosforul şi nu ştia, nu putea să conceapă ceea ce i se revelase. A doua zi dădu ordin să fie curăţat imensul laborator, imensa retortă fu aruncată în Vltava şi astăzi bucăţi de sticlă, la mari inundaţii, se înfig în picioarele podurilor, acolo strălucind iau legătura cu Luna, în acele nopţi verifică principiul lui Kepler asupra acelor arce de elipsă ce dau arii egale.