Drumul spre Praga

Eoliene, Gyor, Ungaria

Ştiam că voi pleca la Praga de câteva săptămâni - tot timpul m-am izbit de efortul de-a duce până la capăt gândul, parcă sună a condiţie îndeplinirea dorinţei? poţi să simţi cu adevărat că trăieşti dacă timpul pierdut este în favoarea îndeplinirii dorinţelor?! Aşa că timpul pierdut sau nu, muncit sau epuizat, trebuie să aibă o finalitate, aici eu scriu că această finalitate este: călătoria.

Pentru noi, Praga este mai aproape decât Bucureşti, poţi să treci prin încă două capitale pentru a ajunge la Praga; Budapesta şi Bratislava. Dar în cazul de faţă am plecat direct acolo, pe un drum ce a durat opt ore (cu pauze mici).

Dimineaţa devreme berzele erau deja în febra muncii de-a repara cuiburile părăsite toamna trecută, în goana maşinii apăreau cocoţate pe stâlpii înalţi din beton ca nişte ţesătoare din schimbul trei care retuşează produsul finit înainte de-a pleca spre casă.

Câmpuri largi galbene se desfăşurau înaintea noastră, le vom întâlni şi după graniţă la vecini. În mai odată cu berzele se face şi rapiţa. (!)

Vama pustie la răsăritul soarelui, vameşi unguri plictisiţi repetând: "ţuică, lapte, carne... nimic?!", doamna de la "Matrica" veselă că mai vede un om în prea dimineaţa zilei de sfârşit de săptămână, dar cu o limba română de invidiat; taxele de autostrăzi, trei ţări: 35 de euro, valabile patru zile. După 15 km intrarea pe autostradă - cea care a ajuns deja la graniţele noastre, cea spre Arad.

Pe autostradă vâjâitul tir-urilor depăşite, soare răsărind în spate, poduri care ne teşeau gândurile când treceam pe sub ele, indicatoare spre vest. În jurul Budapestei inele de autostrăzi, de pe M5, pe M0, apoi pe M3, treceri, lumea care se mişcă. Lumea noastră este o lume în perpetuă mişcare, călătorul oriunde s-ar uita, vede ceva, ceva ce se mişcă şi dacă totuşi nu vede, trebuie să se uite la cer, un avion sigur îşi va petrece urma ziua, noaptea o lumină trece printre stele; un satelit. Nu ne mai uimeşte nimic în această mişcare, totuşi eu am rămas uimit trecând printre eoliene, printre cele rotitoare. Un vânt mişcat de soarele din spate le bucura mişcarea, păreau nişte fiinţe robuste puse pe treabă, eolienele parcă râdeau, râs portant datorită elicelor, râs molipsitor, veselie a drumului.

Eolienele mi-au marcat drumul spre Praga, una dintre ele, foarte apropiată de autostradă, privea atentă înainte, o clipă senzaţia întrecerii a pus stăpânire pe mine, care este mai rapid; eu în linie dreaptă, ea în mişcare circulară, eu care mă îndepărtez sau ea care zboară; zbor pe loc: eoliana -simbioza zborului cu pământul, asemeni unei capcane, zborul este ţinut pe pământ, trofeu al acestei planete. Oamenii au creat atunci aparatul, cel care merge, cel care zboară, ca şi cel care sapă, cel care pluteşte. Aparatul face ca omul să izbândească, dar omul nu trebuie să uite asta, călătorul trebuie să simtă acum mişcarea, vibraţia, saltul, acestea sunt de fapt antrenamentele, încălzirea, pre-trezirea înaintea marii treziri, a celei mai mari, a imaginii.

Pentru că va fi invadat de acestea şi trebuie să reziste.

Praga - podul Carol peste Vltava - Castelul