“Să nu te izolezi de lume.
Nu-ţi ratezi viaţa când o pui in lumină. Tot efortul meu, în toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, se îndreaptă spre reluarea contactelor. Până şi în tristeţea asta din mine, câtă dorinţă de iubire şi câtă beţie chiar şi-atunci când nu văd decât o colină în aerul serii.
...
Esenţialul: să nu te pierzi şi să nu pierzi ceea ce, din tine, doarme în lume.”
Albert Camus, Caiete
Poate toată lumina din imagine ar reuşi să intre în fereastra salonului mansardat unde picta Vermeer, de acolo răsfrântă şi alunecată pe chipurile olandezelor s-ar lipi de culoare, prin asta de pânză, de tablou, de eternitate; de aceea ce vedem aici sunt drumuri, căi de comunicaţie, prin care deosebit de ceea ce credem, trece şi lumina lui Vermeer.
Să nu disperăm, societatea ne vrea oameni normali, prin asta ne ajută, ne vindecă - unde am mai auzit asta. Din ceea ce am mai reuşit să citesc omul este privit ca un produs entalpic de înalt nivel, în schimb produce entropie, produce haos, stări disruptive. Tocmai de aceea societatea nu doreşte ca individul să producă agitaţie în jurul său, să-i deranjeze pe ceilalţi, prin asta tot mai mulţi se opun nesăbuit acestui curent. Mai departe vin legile, oamenii lor, justiţia, îngrădirea politică şi putem scrie la nesfârşit ceea ce au mai scris şi alţii. Pentru a nu denatura totul încercaţi diversificarea, acasă aveţi ocazia, subliniaţi opoziţia.
_______________________________________________
"Nu introspecţiune. Observă fără încetare! ... Observă cupiditatea! Observă apropierea bătrâneţii! Observă-ţi propria dezolare... Cu ocolişul acesta orice poate deveni util. Esenţialul e să fii activ. Insist să scot din acest interval toate avantajele. MĂ VOI SCUFUNDA CU STEAGUL SUS!"
Virginia Woolf, de pe ultima pagină din jurnalul propriu.
din Între acte, Virginia Woolf, Ed. Univers 1978, pag.220-221
O poveste spune aşa, cealaltă spune tot aşa, mai vine alta care spune altfel. După atâtea reprezentări, ce mai contează unicitatea, când toate -minus una- au spus la fel. Se naşte astfel o pudicitate, o prezenţă subtilă în ceea ce ea n-ar fi; duplicitatea. Orice merit cade aici, singura greşeală este pedepsită, în urma ei prizonierii nu trăiesc. Gândul vine pe furiş, frustrarea devine găsită şi prin asta oamenii se învinovăţesc. Acum vina este găsită, ce mai contează urmarea şi mai departe sfârşitul? Când morala dosită, provoacă frumosul, aşa cum va fi dorit; urâtul.
Pe unde putem vedea şi reflecta ideile voastre; mai ales pe ce cale, sub ce castani, pe lângă ce bănci, spre ce izvoare? Poate prin asta voi deveniţi mai răi, sau mai buni; bărbaţii de astăzi: remuşcarea feministelor, purtătoarele drapelelor transparente. "Eu n-am văzut, eu nu ştiu, eu nu pot, eu nu suport..." Prin asta analfabetele ce nu ştiu să citească pe Virginia Woolf, pe Marguerite Yourcenar reuşesc să convoace conclavul prin care noul răstignit este Bărbatul. Fiul a desenat şi prin asta Mama este reprezentată, textul alăturat este toată dragostea lui desenată şi elaborată despre izvoarea lui. Mai târziu, el Bărbatul va regăsi acolo rădăcinile versurilor prin care va reuşi să seducă Femeia; prin asta şarpele va muri de ciudă.
Statul nu are grijă de noi, de noi bărbaţii! Societatea ne priveşte dubios atunci când braţele noastre, cândva aripi, cândva ruperi, cuprindeau totul: sânul mamei, braţul ei, mijlocul prietenei, torsul iubitei, capul soţiei şi mai departe mânuţele fragede ale copiilor noştrii, cad. Să fie în asta o îndepărtare, o îndrumare? Să fie în asta îndreptarea noastră spre o călătorie, după o luptă purtată o viaţă întreagă, să părăsim ringul şi să călătorim? Asemeni lui Ulise, asemeni unei răsplate cuvenite întruchipate de pensia muncită? Da, asta este, fără niciun preambul lumea ne cere lucrul ăsta şi cea mai mare greşeală este că noi n-am fost educaţi să privim aşa viaţa noastră; de aici altă cădere.
"De neuitat în acest microroman al Simonei de Beauvoir este analiza vidului sufletesc al eroilor-roboţi care-ncearcă să-l compenseze cu deconectante weekenduri în ambianţe rustic sofisticate: o viaţă în care oamenii dezumanizaţi, antrenaţi de un mecanism social implacabil, nu se mai bucură de nimic, nemailipsindu-le nici o convenţie; o viaţă încremenită într-un decor în două dimensiuni, animată de mondenităţi vlăguite, o viaţă preocupată de aparenţe, de evitarea şocurilor şi a realităţii neplăcute.
Şi totuşi, printre aceste personaje de fum există unele care-şi percep nimicnicia existenţei contrafăcute şi aspiră să facă din copiii lor nişte personaje de carne, de sânge şi de nervi, altceva decât nişte imagini, fie ele şi frumoase..."
Ileana Vulpescu
Pagina din spate a cărţii Imagini frumoase de Simone de Beauvoir, ed. Paralela 45, 2005
Pentru asta avem nevoie de instrumente. Vă pot pomeni două dintre ele: teatrul şi filmul. Acestea la rândul lor nu vor supravieţui decât descompuse, ca Osiris, căutat; găsit bucăţică cu bucăţică, recompus.
"Ajută-mă să creez dragostea veşnic vie din neîmpăcarea mea tenace cu lumea, ea, singura verigă ce leagă elanuri şi fapte pe care n-o cunoaşte obtuza natură. Să plăsmuiesc un lucru pur uman, în care roiuri de electroni trag şi lovesc indiferente, opera fiinţei care într-o casă mare trăieşte singură cu mucegaiul propriului defect. Punctul fix care în ciuda istoriei împarte în bune şi rele tot ce forma-şi schimbă - Ajută-mă, mamă, să-l întăresc în om, tu, care îmi ştii jurămintele de copil. Fă ca povara să nu mi-o lepăd. Să zboare vântul dinspre Vistula peste oceane. Tu, cea care ai vrut să-mi faci al vieţii dar, În numele Domnului fii binecuvântată. Amin."
din Mărturisile unui disident de Adam Michik, Polirom 2009, pag.20-21.
Cuvintele: niciodată, nicicând, nicăieri mă aruncă în derizoriu, în angoasa particulară creată de subiectivismul meu: Polonia. Mă explic şi probabil mă repet: Acum mulţi, mulţi ani, undeva în România, în cursul unui râu, mai navigabil, mai apropiat, două, sau trei caiace au tras la mal. Un puşti mai răsărit cu palme netede de orăşean le ieşi în cale. Prin nisipiul ud, prin plaja noroioasă, doi oameni săltau; încercau să meargă, să ajungă pe uscat. La capătul plajei un copil bălai ca şi ei le ieşi în cale. În urma celei întâmplate, turiştii poposiră şi luară la interviu pe băiet. Dacă turnul Babel nu se dărâma, probabil că toată lumea s-ar fi înţeles acum, acum perpetua doar starea unor cuvinte magice. Ultimul dintre ele pot să-l pronunţ acum şi el m-a urmărit ani în şir, până i-am aflat cadenţa şi până i-am ştiut istoria: Gdansk! Vedeţi, am ştiut că aţi eşuat şi în graba de-a citi, aţi încurcat consoanele şi ce dacă, aşa am păţit şi eu. Aşa au păţit şi vecinii lor. Apoi şahul magnetic, ce l-au scos prin a citi inteligenţa localnicilor şi eu cu "siciliana" mea ce le-am spus? "Ooo Amazon, Parana, Ostrowsky..."
Profesorul avea peste cincizeci de ani, nu-şi arăta vârsta, nu-şi arăta emoţiile, avea doar un rictus al feţei căpătat se pare în urma unei tragedii. Uneori, când se enerva, colţul drept al gurii tremura alternând expresia feţei de la râs la plâns, în rest rictusul crea doar o asimetrie cu care te puteai obişnui. Acum printr-un salt uşor intră în barcă, în caiacul de viteză, îşi potrivi vâslele, eliberă scaunul mobil şi împinse picioarele înainte; se depărtă încet de debarcader. Când lăsă uşor vâslele, ca nişte aripi, se întoarse uşor cu capul în spate şi comandă; "Calcă tare, calcă..." În spatele lui elevul-sportiv îl imita în gesturi; înecă brusc vâslele în adânc şi ţâşni pe lângă profesor; câţiva stropi de apă loviră faţa acestuia. Pe mal ciori speriate porniră şi ele. Pe canal apa era tulbure, plouase cu o zi înainte. Soarele încerca să fie cald. O primăvară târzie îşi făcea locul nu numai în natură, dar şi în inimile oamenilor. Aceştia parcă adormiţi de-o iarnă lungă, reuşeau cu greu să intre în acest orar al renaşterii, sărbătorile pascale trecuseră şi ele. În faţă, pe apă plutea umbra unui pod, odată ajuns sub acesta, răcoarea din umbră încordă muşchiul şi rictusul învie. Mai departe în soare, în contra-lumină, elevul arunca litri de apă în stânga şi dreapta prin lopeţile sale: "Cam dezordonat", dar gândurile profesorului nu se opriră numai aici, ele parcurseră timpul viitor ajungând la olimpiadă: acolo unde scopul întrecea visul. Apa se înnodă în jurul vâslei oprind-o din zborul ei subacvatic, antebraţul se opune, efortul unitar al trupului răzbate şi în spate rămân zece metrii uzi. Un siaj subţire este dovada efortului, când acesta dispare în faţa lui se naşte altul. Caiacele sunt acum unul lângă altul, încă nu au acelaşi ritm. Profesorul zbiară. Elevul, din cauza ruliului scaunului mobil, al zgomotului apei, al efortului surd nu-l aude, dar pricepe că acesta urlă. Nici nu se întoarce măcar, nici nu se gândeşte la asta, nici nu mai suflă. În faţa lui ajunge profesorul. Scurt; un metru, doi, se depărtează. Ajunge la celălalt pod, ceea ce-l demoralizează pe puşti. Dar nu mai merge înaintea lui, trage la mal, urcă repede pe plăcile de beton şi apucă un megafon aflat acolo undeva ascuns, acum să te ţii: "Calcă tare, calcă..." Trecătorii de pe pod se opriră, semafoarele schimbară culoarea şi zgomotul maşinilor amplificau starea de nelinişte a elevului, dar el trecuse deja pe sub pod. Singur acum el gândi mai simplu: "Ce are cu mine?" Pe pod lucrurile se petrecură astfel; profesorul desfăcu lacătul unui lanţ ce ţinea o bicicletă, se strecură printre pietoni cu aceasta şi traversând strada ajunse pe aleea ce însoţea canalul, acum întindea lanţul pentru a-şi ajunge elevul. Un fluier se ivi în gura lui şi rictusul nervos era ajutat; îl apăsă mai tare. Trilul ajunse repede la urechea elevului şi acesta vrând-nevrând intră în ritmul acestuia."Calc, calc.., bine, bine, numai nu mai fluiera." Pe mal, paralel sau în unghiul pe care aleea îl alegea să-l facă cu canalul, profesorul pedala în faţa caiacului în care elevul asuda, vâslea şi mai puţin gândea: "Când au să se termine astea, am să beau o bere!" Fluierul alerta toate vieţuitoarele de pe mal: broaştele nervoase, pisicile şi câinii ascunşi prin boscheţi, beţivii ce se întorceau de pe-o parte pe alta, nostalgicii de pe bănci, poate la fel ca neliniştiţii de pe peluză şi trecerea ciclistului, ca o lanternă-n noapte anunţa începutul unei zile noi; era ora opt dimineaţa. Ceasul Catedralei Metropolitane se încordă şi în urma unor secunde de respiro începu cu clopotele aliate timpului său; ştiţi, prima dată patru sunete grele pentru cele patru sferturi, apoi cele opt vesele, pentru începutul zilei. Într-un ultim efort, cu câteva sute de metrii în faţa elevului său, profesorul aruncă bicicleta într-un tufiş şi cu mişcări repezi demne de un evadat ce se leapădă de zeghe, se dezbrăcă şi se aruncă în apa rece, tulbure şi anostă a canalului. Rapid ca şi când nimic nu se mai putea întâmpla elevul realiză lipsa sunetului, a ritmului ce îi echilibra balansul, a bicicletei de pe mal, a profesorului. În faţa lui, în apă un trup de om ce părea că nu ştie să înoate agita mâini şi striga. Începu să-l asculte: "Calcă tare, calcă..." Absurd ca profesorul să ajungă în apă şi lipsit de talent nautic să se agite aşa, absurd ca elevul să-şi dea seama la ce se petrece şi pentru asta trecu razant pe lângă profesor. Nici vâsla în tăişul ei şi nici apa în presiunea ei, poate doar aerul propulsat zgârie faţa, obrazul sau acea comisură a gurii. "Aş vrea ca el să fie în locul meu!" gândi elevul. "Aş vrea ca eu să fiu în locul lui!" gândi profesorul, care zgâriat, simţea sângele în gură. Nimeni nu poate să facă o adevărată dreptate în lumea asta, în cazul celor doi s-a încercat şi pentru un timp, profesorul deveni elev şi elevul intră în trupul profesorului. Dacă asta a însemnat ceva pentru umanitate nimeni nu ne poate spune, în schimb cei doi s-au simţit foarte bine o perioadă de timp în gazdele lor. Cuprins de această euforie a tinereţii, uzura rulmenţilor nu însemna nimic pe lângă trombele de apă; miile de litri ce stropeau trecătorii şi autobuzele în staţii. Lumea se aduna ca la înec ca să vadă vedeta rapidă. Pe pod se adunau toţi studenţii chiulangi să facă poze şi să pună pe blogurile lor siajul adânc al acestui dintr-o dată devenit mare sportiv. Logica lor le spunea că este nevoie. Veni în final şi Olimpiada, şi începutul fastuos; plimbatul şi defilatul, aplauze însoţite de pauze, unele politice, altele idilice, dar când sportivii s-au împrăştiat la casele lor lucrurile astea de început s-au uitat. Veni ziua de calificări la caiac. Trecu ziua de calificări la caiac. Veni ziua de finală la caiac. Şi când să treacă ziua de finală la caiac, cine este pe podium, cine este pe locul întâi? Cine leşină brusc la vederea medaliei de aur şi cine moarte subit de atac de cord în urma efortului parcurs? Dacă elevul nostru a avut o viaţă scurtă, aceasta este de înţeles. Aceasta i-a fost acordată profesorului în urma tragediei personale; faptul că a reuşit nu ne spune nimic, doar că putem spera până în ultima clipă ca tot efortul nostru de-o viaţă să se vadă.
Există un principiu bun, creator al ordinii, al luminii şi al bărbatului, şi un principiu rău, creator al haosului, al tenebrelor şi al femeii. PITAGORA Tot ceea ce a fost scris de către bărbaţi despre femei trebuie considerat suspect, căci bărbaţii sînt deopotrivă parte şi judecător. POULAIN DE LA BARRF.
INTRODUCERE
Am ezitat mult timp să scriu o carte despre femeie. Subiectul e iritant, mai cu seamă pentru femei. Şi nu e nici nou. Disputa feminismului a făcut să curgă destulă cerneală; iat-o, acum, aproape încheiată: să nu mai vorbim despre ea. Deşi se tot vorbeşte, încă. Iar enormele prostii debitate de-a lungul acestui ultim secol nu prea par să fi limpezit problema. De altfel, există o problemă? Care? Chiar există femei? Sigur, teoria eternului feminin continuă să aibă adepţi; îi auzi şuşotind: „Şi-n Rusia, pînă şi acolo, ele rămîn tot femei"; în vreme ce alţi inşi, bine informaţi - cîteodată inclusiv cei din prima categorie - suspină: „Femeia se pierde, femeia e pierdută". Nu se mai ştie prea bine dacă există încă femei, dacă vor mai exista, dacă trebuie sau nu să doreşti să existe şi care e locul pe care ar trebui ele să îl ocupe. „Unde sînt femeile?" întreba de curînd o revistă cu apariţie intermitentăl. Dar, în primul rînd: ce este o femeie? „Tota mulier in utero: un uter, aşadar", spun unii. Totuşi, vorbind despre anumite femei, cunoscătorii decretează: „Acestea nu sînt femei", cu toate că şi ele au un uter, ca şi celelalte. Toată lumea este de acord în a recunoaşte că există în specia umană femele; ele reprezintă astăzi, ca şi altădată, aproape jumătate din umanitate; şi totuşi, ni se spune că „feminitatea e în pericol"; sîntem îndemnate: „Fiţi femei, rămîneţi femei, deveniţi femei". Prin urmare nu orice fiinţă umană femelă este, în chip necesar, o femeie; se impune ca ea să participe la acea realitate misterioasă şi ameninţată care e feminitatea. Aceasta e oare secretată de ovare? sau îngheţată în tăriile unui cer platonician? E de-ajuns un jupon cu fîş-fîş spre a o face să coboare pe pămînt? Cu toate că unele femei se căznesc pline de zel să-1 încarneze, modelul ei n-a fost niciodată brevetat. Binevoitorii o descriu în termeni vagi şi sclipicioşi ce par împrumutaţi din vocabularul prezicătoarelor. Pe vremea Sfîntului Toma, feminitatea apărea ca o esenţă definită cu tot atîta siguranţă ca şi virtutea soporifică a macului.
- aţi citit prima pagină a cărţii "Al doilea sex" de Simone de Beauvoir, în acest caz aveţi 10 puncte pentru curaj, cu aceste puncte oricum nu câştigaţi nimic, dar sunt sincere din partea mea. Dacă ne întâlnim aveţi ocazia să pomeniţi de ele şi mergem o bere.
Ca atare acest mesaj, se preface şi se dizolvă în ceea ce numim sacrificiu: dacă iubim, devine dacă ne sacrificăm! Dar sacrificiul nu mai este ceea ce a fost, umbra lui este atât de transparentă încât inspiră teamă. "Să mă sacrific? nici vorbă, dar poţi să-ţi fac o cafea!"
Pirate radio is everywhere in London, born in the 60’s from rusting anti-aircraft towers in the mouth of the Thames. Today’s broadcasts are hidden in plain sight, transmitting from secret tower block studios via homemade rooftop antennas. We put our boots on and went exploring.
Dealul ce se înălţa în faţa noastră era acoperit de case, brăzdat de străzi, înverzit de măslini cu fructele crude şi acoperit sus pe colină de-o biserică impozantă. Pătrunşi parcă de mistere ne-am încumetat în a pătrunde în labirintul ce se deschidea în faţa noastră. Fără a urca, am ocolit şi-am ajuns la mare, brusc cu lumina în faţă. Soarele mare cât o portocală şi roşu de atâta alergat poftea la o baie; în dreptul lui, iahturi ţanţoşe ca nişte cocoşi molfăiau valurile mării Ionice. Un debarcader leneş se deschidea în faţa noastră; în faţa lui, case frumoase cu un singur cat, devenite acum pensiuni, cu străzi înguste ce le împresurau împreună cu o linişte apăsătoare. Nimeni pe străzi, doar un vânt obraznic; siesta prânzului nu se terminase şi aici poate mai mult ca oriunde aceasta dura mai mult în amiază spre seară, atunci când ferestrele îşi lăbărţau obloanele în cântecul balamalelor uscate de atâta căldură. Era cald şi seara, iar noaptea doar adia un vânt venit de atât de departe că se încălzea pe drum. Toate culorile reci aveau componentele gazelor rare, albastru xenon, alb neon… era cald, am pătruns în orăşelul în care totul scânteiază noaptea, nu datorită luminii, ci căldurii; probabil stăteam pe conul unui vulcan ce-şi întorcea visele noaptea în găleata cu cărbuni încinşi. Galaxidi îşi retrăia un trecut obositor prin respiraţia sa greoaie, paşnică, domoală; acum într-un prezent cosmopolit. Aerul vremurilor vechi stăruia prin colonişti englezi şi italieni, prinşi aici de vârtejurile sorţii acum poate peste o sută de ani, sau mai devreme de ce nu. Mici pensiuni cu proprietari barbari sau căsătoriţi mixt, apar pe litoralul întortocheat; în front au mese cu feţe de masă curate prinse cu cleme, când deodată acestea se umflă cuprinse parcă de nebunie în mijlocul acelui vânt obraznic de care vă povesteam. Un bar mic ce tulbură apropierea de noapte prin lumina lui ultravioletă, vestea prin muzică intrarea orăşelului în altă stare. Inversiunea zi cu noapte, necesară aici datorită climei, nu dăuna nimănui, era vorba doar de-o renaştere în dauna luminii solare. Turiştii apăreau încet, clinchetul unui vas pescăresc ce se apropia, clopotele bisericii – parcă neauzite până atunci, copiii ce începeau să alerge însoţiţi de ţipetele lor de joacă într-un mic parc răcorit de-o mică fântână arteziană, dăruiau viaţă urbei. Am pornit pe străzi spre vârful acestei coline îmbrăcate de aşezarea umană cu case paralelipipedice, în care arhitectul divin parcă a introdus canoane clare în ce priveşte construcţia locuinţelor, acestea fiind deosebite doar de mărimea laturilor, căci în această monotonie trebuia să fi uimit doar de contrastul culorilor prinse în obloanele ferestrelor, uşile caselor sau a amforelor ce străjuiau pretutindeni intrările, fiind izvoare de viaţă, născătoare de leandri multicolori; pretutindeni, lămâi încordaţi, palmieri mândrii, cactuşi lacomi, rodii afrodisiace. Deasupra tuturor, pe locul numit de antici acropole: biserica. Pentru ceea ce noi credeam despre micile biserici greceşti ne-a fost contrazis în Galaxidi; aici poate mai aproape de vestul catolic, peste Marea Ionică şi Adriatică, biserica era de fapt o catedrală maiestoasă construită la început într-un stil roman vechi, ulterior prin reconstrucţii succesive adaptându-se şi curbei ortodoxe. Coloane duble cu capitel corintic din marmura ce-a mai fină repetate, alcătuiau intrările; cercuri de sticlă colorată călăuzeau lumina în nava bisericii, acestea duble, cvadruble în rânduri, străpungeau zidurile masive în locul ferestrelor. Fierul forjat; prezent în împrejmuirea bisericii, în băncile din jurul acesteia, în balcoanele caselor, ca şi în modelele nesfârşite din jurul canatelor uşilor, era ultimul detaliul ce mi-l mai amintesc. Un aer veneţian mă izbi şi în acest loc atât de heteroclit, culpabilitatea unei plecării atât de rapide îmi inundă conştiinţa, supravieţuiam acum datorită acelei derive a memoriei ce mai târziu s-a numit amintire, acum îmbrăcată altfel este adevărat, dar parcă mai scumpă ca niciodată.
Doamne Dumnezeule; am învăţat să conduc bine maşina numai de atunci, de când am cumpărat-o de la soţul meu; maşina maşinuţa noastră. La divorţ, în faţa judecătorului, mi-a promis că-mi lasă tot, porcul! Tot pentru a fi liber, şi copil şi casă, şi teancul de poze şi anii petrecuţi cu el, dar maşina nu. Maşina maşinuţa trebuia să o cumpăr, să o trec pe numele meu de fată este adevărat, dar să-l despăgubesc. Pentru asta merita şi el ceva, asta fiind viaţa lui petrecută în jurul meu. De atunci conduc din ce în ce mai bine şi credeţi-mă că la vârsta mea de aproape patruzeci de ani arăt tot atât de bine. Conduc acum maşina maşinuţa mea. Dimineaţa aproape de ora opt îl duc pe Paul la şcoală, pun muzică domoală şi mă arunc în traficul aglomerat. Conduc şi ascult muzică, în spate Paul tăcut şi adormit, afară numai maşini şi semafoare. Sunt singură, Paul este singur, maşina zvâcneşte. Nici măcar nu mă uit la ceas, timpul în marea de maşini din jurul meu nu are nici o valoare; ajungem când ajungem şi Paul crede la fel. Câţi suntem în universul nostru? Doi? Trei cu maşinuţa ... dar cât poate trăi o maşinuţă? Maşina zvâcneşte prin faţa semaforului, aproape am ajuns. Aş vrea să merg şi să nu mă opresc niciodată. Eu la volan, Paul în spate. Tot timpul. Oare ce-am să mă fac când n-am să mai pot conduce, sau când Paul va conduce el, sau când se va duce singur la şcoală, sau mâine? Ce este mâine?
