Spre Olimpiadă

Profesorul avea peste cincizeci de ani, nu-şi arăta vârsta, nu-şi arăta emoţiile, avea doar un rictus al feţei căpătat se pare în urma unei tragedii. Uneori, când se enerva, colţul drept al gurii tremura alternând expresia feţei de la râs la plâns, în rest rictusul crea doar o asimetrie cu care te puteai obişnui. Acum printr-un salt uşor intră în barcă, în caiacul de viteză, îşi potrivi vâslele, eliberă scaunul mobil şi împinse picioarele înainte; se depărtă încet de debarcader. Când lăsă uşor vâslele, ca nişte aripi, se întoarse uşor cu capul în spate şi comandă; "Calcă tare, calcă..." În spatele lui elevul-sportiv îl imita în gesturi; înecă brusc vâslele în adânc şi ţâşni pe lângă profesor; câţiva stropi de apă loviră faţa acestuia. Pe mal ciori speriate porniră şi ele.
Pe canal apa era tulbure, plouase cu o zi înainte. Soarele încerca să fie cald. O primăvară târzie îşi făcea locul nu numai în natură, dar şi în inimile oamenilor. Aceştia parcă adormiţi de-o iarnă lungă, reuşeau cu greu să intre în acest orar al renaşterii, sărbătorile pascale trecuseră şi ele.
În faţă, pe apă plutea umbra unui pod, odată ajuns sub acesta, răcoarea din umbră încordă muşchiul şi rictusul învie. Mai departe în soare, în contra-lumină, elevul arunca litri de apă în stânga şi dreapta prin lopeţile sale: "Cam dezordonat", dar gândurile profesorului nu se opriră numai aici, ele parcurseră timpul viitor ajungând la olimpiadă: acolo unde scopul întrecea visul.
Apa se înnodă în jurul vâslei oprind-o din zborul ei subacvatic, antebraţul se opune, efortul unitar al trupului răzbate şi în spate rămân zece metrii uzi. Un siaj subţire este dovada efortului, când acesta dispare în faţa lui se naşte altul. Caiacele sunt acum unul lângă altul, încă nu au acelaşi ritm. Profesorul zbiară. Elevul, din cauza ruliului scaunului mobil, al zgomotului apei, al efortului surd nu-l aude, dar pricepe că acesta urlă. Nici nu se întoarce măcar, nici nu se gândeşte la asta, nici nu mai suflă.
În faţa lui ajunge profesorul. Scurt; un metru, doi, se depărtează. Ajunge la celălalt pod, ceea ce-l demoralizează pe puşti. Dar nu mai merge înaintea lui, trage la mal, urcă repede pe plăcile de beton şi apucă un megafon aflat acolo undeva ascuns, acum să te ţii:
"Calcă tare, calcă..."
Trecătorii de pe pod se opriră, semafoarele schimbară culoarea şi zgomotul maşinilor amplificau starea de nelinişte a elevului, dar el trecuse deja pe sub pod. Singur acum el gândi mai simplu: "Ce are cu mine?"
Pe pod lucrurile se petrecură astfel; profesorul desfăcu lacătul unui lanţ ce ţinea o bicicletă, se strecură printre pietoni cu aceasta şi traversând strada ajunse pe aleea ce însoţea canalul, acum întindea lanţul pentru a-şi ajunge elevul. Un fluier se ivi în gura lui şi rictusul nervos era ajutat; îl apăsă mai tare. Trilul ajunse repede la urechea elevului şi acesta vrând-nevrând intră în ritmul acestuia."Calc, calc.., bine, bine, numai nu mai fluiera."
Pe mal, paralel sau în unghiul pe care aleea îl alegea să-l facă cu canalul, profesorul pedala în faţa caiacului în care elevul asuda, vâslea şi mai puţin gândea: "Când au să se termine astea, am să beau o bere!"
Fluierul alerta toate vieţuitoarele de pe mal: broaştele nervoase, pisicile şi câinii ascunşi prin boscheţi, beţivii ce se întorceau de pe-o parte pe alta, nostalgicii de pe bănci, poate la fel ca neliniştiţii de pe peluză şi trecerea ciclistului, ca o lanternă-n noapte anunţa începutul unei zile noi; era ora opt dimineaţa. Ceasul Catedralei Metropolitane se încordă şi în urma unor secunde de respiro începu cu clopotele aliate timpului său; ştiţi, prima dată patru sunete grele pentru cele patru sferturi, apoi cele opt vesele, pentru începutul zilei.
Într-un ultim efort, cu câteva sute de metrii în faţa elevului său, profesorul aruncă bicicleta într-un tufiş şi cu mişcări repezi demne de un evadat ce se leapădă de zeghe, se dezbrăcă şi se aruncă în apa rece, tulbure şi anostă a canalului. Rapid ca şi când nimic nu se mai putea întâmpla elevul realiză lipsa sunetului, a ritmului ce îi echilibra balansul, a bicicletei de pe mal, a profesorului. În faţa lui, în apă un trup de om ce părea că nu ştie să înoate agita mâini şi striga. Începu să-l asculte:
"Calcă tare, calcă..."
Absurd ca profesorul să ajungă în apă şi lipsit de talent nautic să se agite aşa, absurd ca elevul să-şi dea seama la ce se petrece şi pentru asta trecu razant pe lângă profesor. Nici vâsla în tăişul ei şi nici apa în presiunea ei, poate doar aerul propulsat zgârie faţa, obrazul sau acea comisură a gurii.
"Aş vrea ca el să fie în locul meu!" gândi elevul.
"Aş vrea ca eu să fiu în locul lui!" gândi profesorul, care zgâriat, simţea sângele în gură.
Nimeni nu poate să facă o adevărată dreptate în lumea asta, în cazul celor doi s-a încercat şi pentru un timp, profesorul deveni elev şi elevul intră în trupul profesorului. Dacă asta a însemnat ceva pentru umanitate nimeni nu ne poate spune, în schimb cei doi s-au simţit foarte bine o perioadă de timp în gazdele lor.
Cuprins de această euforie a tinereţii, uzura rulmenţilor nu însemna nimic pe lângă trombele de apă; miile de litri ce stropeau trecătorii şi autobuzele în staţii. Lumea se aduna ca la înec ca să vadă vedeta rapidă. Pe pod se adunau toţi studenţii chiulangi să facă poze şi să pună pe blogurile lor siajul adânc al acestui dintr-o dată devenit mare sportiv. Logica lor le spunea că este nevoie.
Veni în final şi Olimpiada, şi începutul fastuos; plimbatul şi defilatul, aplauze însoţite de pauze, unele politice, altele idilice, dar când sportivii s-au împrăştiat la casele lor lucrurile astea de început s-au uitat.
Veni ziua de calificări la caiac. Trecu ziua de calificări la caiac.
Veni ziua de finală la caiac. Şi când să treacă ziua de finală la caiac, cine este pe podium, cine este pe locul întâi? Cine leşină brusc la vederea medaliei de aur şi cine moarte subit de atac de cord în urma efortului parcurs?
Dacă elevul nostru a avut o viaţă scurtă, aceasta este de înţeles. Aceasta i-a fost acordată profesorului în urma tragediei personale; faptul că a reuşit nu ne spune nimic, doar că putem spera până în ultima clipă ca tot efortul nostru de-o viaţă să se vadă.