Statul nu are grijă de noi, de noi bărbaţii!
Societatea ne priveşte dubios atunci când braţele noastre, cândva aripi, cândva ruperi, cuprindeau totul: sânul mamei, braţul ei, mijlocul prietenei, torsul iubitei, capul soţiei şi mai departe mânuţele fragede ale copiilor noştrii, cad.
Să fie în asta o îndepărtare, o îndrumare?
Să fie în asta îndreptarea noastră spre o călătorie, după o luptă purtată o viaţă întreagă, să părăsim ringul şi să călătorim? Asemeni lui Ulise, asemeni unei răsplate cuvenite întruchipate de pensia muncită?
Da, asta este, fără niciun preambul lumea ne cere lucrul ăsta şi cea mai mare greşeală este că noi n-am fost educaţi să privim aşa viaţa noastră; de aici altă cădere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc