O poveste spune aşa, cealaltă spune tot aşa, mai vine alta care spune altfel. După atâtea reprezentări, ce mai contează unicitatea, când toate -minus una- au spus la fel.
Se naşte astfel o pudicitate, o prezenţă subtilă în ceea ce ea n-ar fi; duplicitatea.
Orice merit cade aici, singura greşeală este pedepsită, în urma ei prizonierii nu trăiesc.
Gândul vine pe furiş, frustrarea devine găsită şi prin asta oamenii se învinovăţesc.
Acum vina este găsită, ce mai contează urmarea şi mai departe sfârşitul?
Când morala dosită, provoacă frumosul, aşa cum va fi dorit; urâtul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc