Filosof sau barman?

Într-o dinamică acutizată de ideea furtului, patronul de bar se înfiinţează la locul lui de creaţie la ora 5 dimineaţa. Pe jumătate beat, pe jumătate treaz, pe jumătate viu barmanul şef îi arată jignit soldul de casă înscris pe hârtia termică, elaborată de casa de marcat la un minut după traversarea sălii de acesta, de la toaletă la bar. Ceea ce nu putea să fie remarcat la prima vedere, era lipsa crasă a câtorva miare bune. În final la "număratul sertarului", acestea au reieşit prin minus.
Întrebarea patronului adormit, nervos şi frustrat:
- Unde sunt banii?
Pe jumătate beat, pe jumătate treaz, pe jumătate viu barmanul şef îi arată jignit o foaie de hârtie ce era aşezată sub o sticlă de şampanie pe jumătate goală, pe jumătate plină; fie cum vreţi dumneavoastră.
Patronului adormit, nervos şi frustrat citeşte cu voce tare:
ora 23.12: 120 lei la masa nr.4, pereche blondă la d-vostră a-ţi dat un vin reserve din clasa...
ora 23.25: 255 lei blondă cu ţâţe mari, aplecată tot timpul peste bar, a consumat: ... după ce a plecat cu d-voastră la toaletă mi-aţi interzis să-i cer bani;
ora 23.48: 124 lei sticlă de vin la şoferul blondei cu ţâţe mari, îmi permit să remarc: era urâtă!
ora 23.54: aprox. 400 lei, oaspeţi neaşteptaţi; într-o stare euforică v-aţi aruncat peste bar şi două sticle fumurii le-aţi ridicat deasupra capului şi printre mese v-aţi pierdut;
ora 0.15: 200 lei pe care i-am băgat în buzunarul din stânga sacoului d-voastră când m-aţi rugat şi v-aţi pierdut o oră cu bruneta cu sandale aurii şi care după părerea mea era îmbrăcată cu costum de baie, blue-marin;
ora 0.47: 147 lei a consumat familia F şi în lipsa d-voastră nu le-am cerut bani; căci săptămâna trecută când m-au implorat că nu au bani să plătească "încălzirea", dar că vă cunosc personal m-aţi certat că i-am scos un incisiv soţului;
ora 1.23: 235 lei vesel cum a-ţi apărut, a-ţi comandat un rând gratis la cei de la bar; noroc că la ora aceasta sunt puţini;
Patronului adormit, nervos şi frustrat remarcă:
- Este OK, te-am verificat doar!

?

"Poate fi un măgar tragic? — Să te prăpădeşti din cauza unei poveri pe care nici s-o cari şi nici s-o lepezi nu poţi?... E cazul filozofului."

Friedrich Nietzsche

Acuarelă

În oraşul-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşul-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...
În oraşul-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...

de Ion Minulescu

Limba şi literatura română, manual de clasa a XI-a, Art-Grup editorial 2007, pag. 197

photo by:
http://www.mlr.ro/pozemarite/casepm/minulescu/iminulescu.jpg

A 3-a scrisoare

Am încercat zilele trecute să-ţi scriu. Primind de la tine veşti nu tocmai plăcute privind starea sănătăţii, m-am gândi să nu răspund imediat. Să nu par îngrijorat, să nu recunosc asta. Şi asta nu din egoism ci dintr-o stare de conservare, să nu ating nici măcar prin cuvânt ceea ce m-ar putea afecta. Să privesc peste ceea ce te afectează, astfel încât într-o conştiinţă departe de tine să pot crede că eşti la fel; să privesc doar pe gaura cheii, să nu deschid uşa. Un astfel de ochean, care strict legat doar de mişcarea corpului meu, mă face mai sigur, pentru că atunci când văd ceva ce mă sperie pot să mă dau înapoi, şi să nu uităm că mai este şi uşa în faţa mea. Uşă pe care eu am zăvorât-o bine.
Nu sper să te mai văd. Nu pentru că eu nu doresc asta, ci pentru simplu motiv că medicii nu-mi dau voie.
Reuşesc să mint prost. Faptul că eşti bolnavă mi l-a spus mama. N-am primit nici o veste de la tine decând sunt aici. Poate că nici nu şti că sunt aici, poate că nici nu eşti bolnavă. Ce dacă a zis mama asta? Doar şti cât ţine la tine! Te-ar vedea doar moartă, moartă nu pe ea, ci pe tine. Într-o zi n-a mai rezistat şi găsind în dulapul meu nişte poze din liceu cu tine, mi-a zis tandru:
"Dragul meu, -ciocnind cu degetul peste chipul tău alb-negru- la fata asta tare a-şi dori să merg la înmormântare, să-mi dai neapărat de veste când se-ntâmplă!"
Da, este adevărat că au trecut câţiva ani de atunci, uitând şi nerecunoscând asta mi-a spus că indiferent de ce-mi amintesc eu, ea tot te urăşte.
Acum este fericită, a rămas singură în casă. Îşi poartă singură umbrele şi dorinţa de anxietate îi este satisfăcută şi numai pisicile îi mai calcă umbra.
Trebuie să închei căci vine asistenta cu pastilele, vor urma nişte zile de tratament, probabil că mi se vor vindeca şi cicatricile până atunci.
În loc de adio, scriu că jur să nu te mai iubesc; jurând astfel sunt sigur că ăsta va fi păcatul cel mai mare pe care doresc să-l am.
Cu drag,... V

Visele, fie ele dorinţe

Oamenii n-au avut nimic la început, dar în schimb mergeau. Starea asta migratoare nu se putea lipi de posesie. Neînţelegând asta au făcut un drum, o stradă, o şosea şi privind cum îi bătea soarele în cap s-au gândit să facă puţină umbră drumului şi lor totodată. Aşa au făcut nişte ziduri şi la adăpostul lor se mai puteau odihni, oricum erau vremurile acele când încă toată lumea umbla.
Zidurile fie ele mici s-au mari, le mărginea orizontul şi totodată dorinţa de a trece de ele. Aşa au făcut ferestre la ziduri, prin care să privească, prin ele. Dar drumul părea îngust şi noaptea se mai călcau unii pe alţii, cei întârziaţi pe cei adormiţi.
A doua zi cineva gândi la necesitatea uşii şi aşa au trecut după zid, noaptea.
Simţindu-se daţi afară de pe drumul lor din pricina neînţegerilor privind conduita nocturnă, oamenii au mai făcut un zid, cu ferestre, cu uşi şi tot aşa. Apoi au acoperit zidurile, căci le plăcea şi căldura. Odată cu aceasta au început să umble mai puţin. Plăcut era în zilele reci, când în toată foamea ce te putea covârşi, aveai posibilitatea să stai puţin la căldurică.
Oricum şi în ce ordine s-ar fi putut întâmpla toate acestea, ideea ar fi următoarea: niciodată umblând nesigur nu vom reuşi să ne dăm seama de asta, de faptul că umblăm; dar stând puţin şi chiar aţipind ne vom da seama că faceam asta.

De departe încetaţi revoltele

Spiritul omului se înalţă asemeni unui copac în mijlocul unei păduri, în timp ceva îl usucă, ceva îi drenează puterea spre cer. În umbra a ceea ce a mai rămas un nor la rândul lui se înalţă.

Crede-ţi într-o salvare, într-o minune, în momentul inconştient când orice efort pare supranatural şi trupul răpus de timp, se usucă?
"Orice ecran care ascunde catastrofa condiţiei noastre trebuie desfiinţat, 'fericiţii' se vor bate pentru un loc la azil?" scria Janine Worms, o adeptă a lui Schopenhauer 1.)
La naştere suntem goi, dar în timp îmbrăcăm nu numai trupul, ci şi spiritul. Căpătăm o imunitate dată de căldura acestor acoperăminte, "ecrane" cum s-a scris mai sus; mai târziu simţim că ne incingem. Abia atunci realizăm că "goi" putem fi fericiţi!


_______________________________________________
1) Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Ed. Bastion 2008, pag.62 jos.

Ce vreţi voi de fapt?

În toate formele nici măcar nu poţi cunoaşte totul.
Nu contururile ascund totul şi nici geometria formei, ci umbrele. Acolo unde încet se adânceşte simetria albului cu negru, în final cunoaşterea cu bâjbâitul!

Manifestul pierdut al sportivului ales

Odihniţi-vă, după ce toată această zi, trupul dumneavoastră a alergat!
Nu mai citiţi nimic. A privi în această derută fizică, ceea ce este atât de aproape de ochi este un frison, o oboseală. Priviţi mai bine la televizor. Siguranţa care provine din distanţa atât de mare dintre iris şi ecranul televizorului vă învaţă să staţi confortabil, şi nu aplecat, cocoşat la lumina unei lămpi ca să descifraţi ceea ce mulţi "rătăciţi" încearcă să vă traseze itinerarii într-o cultură, poteci într-o cunoaştere, într-un cuvânt: "rătăciri" într-o lume pe care nu o recunoaşteţi oricum.
Dacă totuşi încercaţi să citiţi, merită un sfat (de parcă până acum ce-am făcut); nu-i mai citiţi pe cei vii care scriu despre cei morţi. Meritul celor morţi nu va fi atât de amplu decât prin orgoliul celor vii. Cântece de genul: "eu l-am redescoperit", "datorită mie...", "dacă nu eram eu...", citiţi printre rânduri şi asta de fapt vă va transmite autorul. Exemple nu vă dau. Acesta este un exerciţiu, o plimbare a celui care aleargă.
Toată frica de creaţie este salvată de cel mort, de acolo vin toate "eidele", toate scânteile din care micul copist în viaţă se-ncălzeşte, căldură gregară şi imaginară. Apoi vine satisfacţia viului că a înviat mortul, este ceea ce s-ar putea traduce în "oricât vrei tot eu pot"!
Nu-i mai citiţi pe cei morţi ce scriu despre cei morţi, nu mai sunt de actualitate. Spiritul lor doreşte a fi transcendent, traversar, dar lucrurile se schimbă în ziua de azi atât de rapid căci trebuie să ai mult curaj să afirmi: "lucrurile se repetă, am mai trăit eu asta!" Da, în altă lume, într-un trecut ce-ţi dă speranţă că vei avea un viitor. Ce iubim reîncarnarea într-o neputinţă ce priveşte dizolvate în realitate toate proiectele, toate speranţele şi nu faci altceva decât să spui că: "ai fost rege şi acum pedepsit fiind, înduri toate astea, ce bine va fi când toate acestea se vor termina..." Într-o dorinţă de reîntoarcere, de reîncarnare, vezi în nereuşita din viaţa asta, pedeapsa ce atârnă în umbra prezentului şi mai ales confirmarea inconştientă că într-o viaţă ulterioară vei fi din nou... ce?!
Să citeşti ce scrie unul viu despre altul la fel de viu ca el înseamnă să participi la o restauraţie, la un "menage a trois" cultural. Unul o dă, celălalt primeşte şi tu priveşti. Te întrebi simplu, într-o supoziţie ideatică la rândul când tu vei da, uitând deja că ai dat o mulţime de arginţi pe aranjamentul lor tipărit şi în final ai luat-o, în momentul când disperat realizezi că de fapt ţi-ai mai pierdut şi timpul citind despre "viul" lor.
La vii totul este permis, denigrarea şi îmbălsămarea unui "eu" la momentul oportun nu fac altceava decât să crească un rating, ce planează de cele mai multe ori ca un corb în aşteptarea celeilalte ediţii în care un viu va scrie despre un mort. La vii mai este permis şi regretul că cel prezentat şi înfăţişat nu a avut mai multe vieţi, suprapuse dealtfel în acest prezent. Regretul că nu a avut mai multe mâini, sau picioare... nu poţi scrie sau picta mai repede decât în filmul autobiografic care se toarnă chiar în timpul când toate aptitudinile naturale s-au degradat atât de mult, încât după somnul agitat în timpul premierii întrebi, parcă postum:"bun personajul, despre cine este vorba?!" Nu scaunul cu rotile poartă vina dinspre care un corp atletetic altădată nici nu bănuia această metafizică şi îşi caută un loc de parcare cu tot cu şofer într-o lume în care toţi pot să-şi ridice furculiţele care le cad ostentativ de pe masă.



....
...

Pentagon

Bărbaţii cu adevărat virili au dispărut

Am auzit asta de la o cunoştinţă de a mea. După câte se pare un anumit doctor Kyoan a făcut odată următoarea afirmaţie: „În ştiinţa medicală noi facem diferenţa între bărbaţi şi femei atribuindu-le principiile yin şi yang, în consecinţă tratamentul medical diferind de la început. Pulsul este de asemenea diferit. În ultimii cincizeci de ani însă, pulsul bărbaţilor a devenit treptat la fel cu cel al femeilor, iar de când am observat acest fenomen, am considerat de cuviinţă să tratez bolile de ochi ale pacienţilor cu metodele potrivite pulsului pacientelor. Şi aceasta, deoarece când încerc să aplic tratamentul corespunzător pacienţilor, acesta nu mai are nic un efect. Într-adevăr, lumea intră într-o fază decadentă: bărbaţii îşi pierd virilitatea şi devin asemenea femeilor. Iar acesta este un adevăr de nezdruncinat pe care l-am aflat din proprie experienţă şi pe care am decis să-l îl ţin ascuns de ochii şi urechile lumii.” Când, cu această poveste în gând, mă uit la bărbaţii din ziua de azi, adeseori îmi spun: „Aha. Uite un exemplu de puls feminin.” Şi aproape niciodată nu mai văd ceea ce se cheamă un bărbat adevărat. Tocmai din această cauză, astăzi este posibil să ieşi în evidenţă şi să ajungi într-o poziţie importantă cu un minim de efort.

Yukio Mishima, Calea samuraiului astăzi,Humanitas 2007, pag.125 mijloc, cu copyright Hagakure nyumon, 1967

Privirea fluturelui şi nu efectul lui

Hipnotizat de oglindirea proprie în lentila obiectivului, fluturele îşi dădu seama de falsitatea imaginii, apoi zbură.

Dorinţa de a avea viitor

Omul în singurătatea sa privea prin cercul de lumină deschis în stâncă la ieşirea din peşteră. Clipi des. Afară ploua. Sprijini băţul lung - cu o piatră ascuţită prinsă în vârful său- între picioare. Păzea intrarea. Uneori câte-o sălbăticiune speriată ca şi el, de zgomotul norilor, de lumină, de vânt şi apă se aciuia pe aici. Uneori fatală decizie pentru ea sau pentru locuitorii peşterii.
Cu o piatră în mână, cu suliţa îndreptată spre lumină; în una din marile lui clipe de luciditate a inventat viitorul. "Dacă?!"
Viitor mic, opţiuni puţine şi o singură cauză: supravieţuirea. Toate acestea făceau aşteptarea blândă. Orice se-ntâmpla în spatele lui, tot zgomotul făcut de gintă în pregătirea mesei sau a uneltelor nu altera lumina care reflectată de ploaie, îl izbea din când în când în aşteptarea unui zgomot profund pentru el. Învăţase deja asta, mai învăţase că drumul care duce poate să nu fie şi de întoarcere. Că există mai multe drumuri şi pentru asta trebuie să aştepţi.
Viitor scurt, marcat de frică şi de o proastă acuitate logică, de o numerologie de tipul: unul, doi şi restul, ducea la acelaşi inevitabil "Dacă!?"
Dăruia tot timpul acestei întrebări şi în momentul când s-a ivit jivina, dacă se ivea, ştia ce are de făcut. Dar înainte de toate era acest "dacă" ca o premoniţie, ca o alegere, ca un drept. Dreptul de a avea viitor.
În miile de ani ce au trecut de atunci, lucrurile s-au complicat: s-au ivit mai multe opţiuni, mai multe nivele şi a apărut decizia între acestea. Viitorul devenea decizional. Trebuia să-ţi decizi viitorul.
Presocraticii l-au văzut ca o reflectare a prezentului. Anaximandru şi-a făcut un hobby din a face cadrane solare şi a descoperit arătătorul, care prin umbra sa mişcătoare de la un simbol la altul desemna trecere timpului. Anaxagora a despletit temerile asupra văzduhului: "vânturile se nasc când aerul este rărit de căldura soarelui; tunetul este o ciocnire a norilor, iar fulgerul frecarea lor violentă; cutremurul este o pătrundere a aerului în pământ". Dintr-o dată lucrurile nu aveau aceeaşi sursă, intervenea determinismul.
Povestim "dacă" şi pentru asta gândim "când?" Toate apăsările prezentului le-am raportat în viitor - în speranţa că timpul le rezolvă pe toate - fiind convinşi că prima parte a acestui viitor va fi prezentul de mâine.
Încetul cu încetul oamenii s-au trezit că viitorul nu le mai aparţine lor ci ipotecii, tehnologiei de ultimă oră pe care au achiziţionat-o pe datorie sau maşinii luate în leasing. Convinşi de justeţea deciziei lor au ratat cinci, zece sau chiar mai mulţi ani din viaţa lor când puteau în fiecare zi să spună "dacă" în loc de "trebuie". Au ratat drumul prin care viaţa lor să nu mai fie monotonă, bazată pe acel A.M.R. (au mai rămas) numit de bancă "scadenţar". Au mai ratat miracol descoperiri noului de a doua zi, a excursiei şi a sărbători ad-hoc, a filmului de la cinematograf şi concertului dintr-o localitate îndepărtată. Aceste lucruri le mai au tinerii prea tineri din ziua de azi şi asta nu se ştie pentru cât timp. Scriu asta pentru că datoriile acumulate de părinţii lor în speranţa fortuită a unei vieţi mai confortabile le-ar fi transferate lor la naştere şi aceştia dintr-o dată s-ar trezi aduşi într-o lume fără viitor. Toate distopiile "furioşilor" ar fi un pahar de apă călduţă, "răcită la soare", pe lângă cei va aştepta pe aceşti nou-născuţi.
Într-o superbă anvergură filosofică, Roger Caillois lansa în cartea sa: Pilat din Pont, o ipoteză ce dărâma nu numai acest prezent, dar şi "acest" viitor.
Gândind la acestea, în următoarele lui clipe de luciditate, omul culcă suliţa jos şi cu o foarte mare băgare de seamă lipi piatra pe care abia o ţinea în mână, de pământul umed. Felina ce se ivi, prin statura sa introduse întunericul în peşteră şi următoarele clipe au ţinut doar de rapiditatea prin care mirosul de om i-a pătruns prin nările umede. Saltul ce a urmat a ţinut pentru o clipă toate legile naturii în loc. "Efectul fluturelui" s-a manifestat şi de data aceasta. Nemaifiind inventat viitorul aşa de repede, omul s-a obişnuit să trăiască într-un amurg în care drumul progresului s-a înzecit.

Singurătatea celui care este pe drum

Tăie bagheta cu grijă, cuţitul lung zimţat îl ajută pentru asta, apoi cu mare grijă alunecă cu un alt cuţit cu vârful bont şi semirotund un cub de unt semitopit; o felie de şuncă, încă una în lungul celeilalte şi frunze de salată aruncate parcă de vânt. Ca-ntr-un ritual sacru, schimbă cuţitul şi se apucă de tăiat caşcavalul; încet. Caşcavalul se taie atunci când se pregăteşte bagheta, mai devreme dacă faci asta el se va usca şi toată savoarea lui se va transforma în gustul unei ciuperci lăsate la soare. Aşeză cu grijă feliile de caşcaval pe salată şi acestea balansându-se şi-au găsit echilibrul când au fost astupate cu cealaltă jumătate de baghetă. Două frunze de rozmarin erau aşezate pe farfurie împreună cu altele de pătrunjel proaspăt plus două scobitori împachetate în hârtie, apoi diametral trona bagheta. Cu mult tact scoase din buzunar o cutiuţă de metal, ca acelea pe care le păstram când terminam dropsurile mentolate, parcă Vicker s se numeau. Cu o pensetă alese o pietricică din cutiuţă şi o strecură cu grijă în mijlocul baghetei. Acum se simţea ca un câine în mijlocul drumului, aşteptând ceva. Ceva care trebuia tot timpul să vină, odată cu pericolul, cu alungarea cu pietre sau beţe, cu fuga.
Era la a paisprezecea încercare, fusese concediat de nouă ori, dar numai de patru ori i se arătase corpul delict, pe care binenţeles că-l păstrase. Avea aşadar patru pietre şi mai trebuia doar una. David culese cinci pietre plate înaintea bătăliei cu Goliat. Dar la el fiecare piatră avea un simbol şi fiecare simbol pierdut era o deznădejdie, o speranţă pierdută. Pietricica trebuia să producă o stare, o disperare, pentru a se întoarce. Tot atât de bine poate să dispară într-un lung şi insiduos drum printr-un stomac gurmand, intestine umflate şi o risipă mare de apă. Dar nu se gândea la asta, trebuia doar să merargă înainte şi să aştepte. Acum bagheta asezonată îşi aştepta clientul, iar clientul plătise pentru asta şi aştepta şi el. Părea că în această lume toţi aşteaptă.

Orizont atacat de nori

Nici o dispoziţie finală pentru un orizont crescător tulburat de prezenţa norilor, doar privirea ce cade pe drumul din dreapta. Drum ce se ascunde-n pădure, acolo unde frica de nori înghesuie tot orizontul în copaci.

Toate încercările...

Toate abandonurile le punea pe seama lumii, pe schimbarea prin care lumea dorea altceva.
Înţelepciunea pe care civilizaţia o punea pe seama unui trecut apropiat, pe umerii oamenilor cuprinşi de senectute, cuprinşi de acea răbdare infinită de a privi cerul şi-a povesti celor tineri viaţa pe care au străbătut-o, începea să pălească.
Mii de ani oamenii au slujit frica de bătrâneţe, o timiditate faţă de nou le dăruia acel conservatorism placid asigurat de pensie. Acea pensie pe care au inventat-o tot din lipsa de respect faţă de nou şi pe care au "păpat-o" până să o primească în valoare ei. Acum geloşi pe schimbare fug în faţa televizorului, citesc tabloide şi votează la matineu.
Civilizaţia bătrânului apune, răsare civilizaţia copilului.
Societatea occidentală în calculele ei financiare devine frustrată la cheltuielile pe care o generaţie în declin le forţează prin legi mai vechi ca generaţia, devenite cutume.
Sunt obiective pe care civilizaţia nu le pune eronat, le pune prost. Autizaţi prin mass-media, bătrânii noştri sunt transformaţi în roboţi. Rătăciţi în informaţii, care mai de care contradictorii, lipsiţi de alegere, de obiectivitate, bătrâneii noştri simpatici devin violenţi. Violenţă retardă, bâlbâită într-un cotidian lipsit de interes pentru ei. Amestecată cu alcool acestă violenţă naşte crima. Politic reuşeşc să infiinţeze un partid, falimentar datorită slăbiciunii marcate de dispariţia prea rapidă a iniţiatorilor ei şi neputinţei de-a avea cotinzanţi mai tineri.
Umanitatea nu se mai clădeşte pe trecut, viitorul este atât de aproape şi de nesigur, atât de ameninţat, încât trebuie reclădit totul, cu ADN-ul, cu celule STEM, cu vaccinuri mai eficiente etc. Pe lângă toate acestea mai pune şi opţiunea eugeniei. Pe lângă altele fă o modă, lasă filosofia şi treci în aşa numita "decenţă" donându-ţi banii mai apoi statului. Pensia pe care nu o mai iei cu tine în lumea cealaltă tot donaţie se numeşte.
Unde este nepotul pe genunchii bunicului? unde este cartea din care acesta din urmă citeşte? Au fost mituri şi nu s-a-ntâmplat aşa? cineva a creat ideea aceasta; tot un bătrânel simpatic? Un Moş Crăciun?
Candoarea cu care copilul ascultă glasul înţelept al bătrânului nu există, culorile suprapuse de pe copertă acoperă povestea; este vorba doar de basme. Copilul a fugit la calculator şi înţeleptul a rămas înţepenit în faţa unei plasme luate de fiul său; un metrosexual greu de convins să divorţeze de o nevastă obeză şi apatică.
Bucuria venirii copilului pe lume a făcut ca această familie să fie mai unită ca oricând. Problemele ce au urmat au fost datorită neştiinţei şi nu datorită crizei ce se instalase deja, în ultimele luni de sarcină a soţiei. Soţie care în urma unui tratament cu hormoni a ajuns la o sarcină stabilă şi la o greutate ce mai aduna un sfert din ea însăşi.
Au venit şi banii de alocaţie, este adevărat că la câteva luni după naşterea copilului, dar nu contează, căci au venit. Abia atunci proaspăţii părinţi, cu ceva bani în bunzunar, şi-au dat seama că au de luptat cu o industrie care formează nou-născutul, de la scutecele absorbante la şerveţele umede, de la suzete de silicon cu profil ergonomic la lapte artificial fără gluten. Binenţeles că ea a avut lapte câteva luni doar.
Au ales şi un medic pediatru - lucru obligatoriu de altfel într-o ţară ce se doreşte a fi civilizată. Medic tânăr care din dorinţa de cunoaştere mai lua din când în când tensiunea bătrânului. Bătrân care nu mai era simpatic decând venise copilul pe lume. Normal că-şi dorise un nepot, normal că dorea să aibă urmaşi, dar dorea să doarmă noaptea, să meargă la baie când doreşte, şi la bucătărie la fel...
O atitudine exclusivistă marca micul apartament, care de altfel era al lui. Băiatul era nervos, nora nu mai slăbea, copilul ţipa şi el se ascundea. Ar fi ieşit afară, dar era iarnă; ar fi mers la vreun prieten, dar la care? căci o bună parte din ei nu mai erau, restul primeau injecţii şi medicamente. Singura opţiune era să se mute la soră-sa, la ţară.
În timp ce părinţii şi societate fabricau viitorul copilului, bunicul vedea cum pensia-i dispărea-n inflaţie. Puţin câte puţin devenea dependent de banii copiilor; aceştia achitau deja aproape toată întreţinerea, el îşi plătea "cablul". Pentru copil s-au găsit grădiniţe particulare, limbi străine şi cursuri de înot, el şi-a vândut amintirile, adică medalia şi ceasul, inelul şi acul de cravată. Ca un ultim omagiu spre această lume pe care nu o mai înţelegea, şi-a făcut un testament.

Adevărul inextricabil

În opoziţie cu adevărul stă minciuna. Aceasta oricât am fărâmiţa-o tot aşa rămâne, cu adevărul lucrurile stau altfel. Oricât am dori, acesta nu se poate împărţi, în schimb se înghite. Se înghite aşa mare şi complicat cum arată şi aşa scapi de el; de adevăr. Scapi de ceva complicat, şi greu de erodat, precum Cronos înghiţindu-şi copiii.

Dublu sau dublat

Şi de aceea bunul-simţ are dreptate contra intelectualiștilor atunci când crede în istorie, care nicidecum nu e "poveste ticluită", ci ceea ce individul şi omenirea îşi amintesc despre trecutul lor. Amintire când neclară, când foarte clară, amintire pe care cu eforturi stăruitoare fiecare îşi propune să o lărgească şi s-o redea cât mai exact posibil, dar astfel încât să nu se poată lipsi de ea şi care, luată în ansamblu, este bogată în adevăruri. Numai de dragul paradoxurilor s-ar putea îndoi cineva că ar fi existat vreodată Grecia şi Roma, Alexandru sau Cezar, Europa feudală şi o serie de revoluţii care au doborît-o; că la 1 noiembrie 1957 ar fi fost afişate tezele lui Luther pe uşa bisericii din Wittenberg sau că la 14 iulie 1789 ar fi fost cucerită la Paris, Bastilia. "Cum justifici tu toate astea?" întreabă ironic sofistul. Omenirea răspunde. "Îmi amintesc." 1.)
"- Am fost aici acum şaizeci de ani.
- Memoria este o oglindă înşelătoare, arată uneori obiecte prea îndepărtate pentru a fi văzute şi alte ori le face să pară foarte aproape.
- ... Dar dacă n-a existat Kiyoaki atunci n-a existat nici Isao. Nici Ying Chan. Şi cine ştie? Poate nici eu n-am existat.
- Asta-i rămâne fiecăruia dintre noi să hotărască, după cum îl îndeamnă inima, spune stareţa.
Şi înainte de a se despărţi de el, îl conduce pe bătrân în curtea interioară a mânăstirii dogorind sub razele soarelui şi ale căror ziduri nu închid decât un minunat cer gol." 2.)

_____________________________________________________
1. Benedetto Croce, Estetica, EdituraUnivers 1971, pag.102 mijloc.
2. Marguerite Yourcenar, Mishima sau viziunea vidului, Ed. Humanitas 2003, pag.67 jos, fragment reprezentând sfârșitul romanului Marea Fertilităţii de Yukio Mishima.

Templu cu pavilionul de aur - Yukio Mishima

Titlul ar putea fi "Templu al pavilionului de aur", traducerea liberă îi acordă libertate noţiunii de "Templul de aur" şi indiferent care ar fi de fapt titlul, acest templu chiar există; la fel cum există şi cel "de argint".

Marguerite Yourcenar aducea acestui roman valoarea unui "cânt", a unei elegii japoneze. Există vânt şi ploaie, cădere şi vis, umbră şi soare în acest cânt.

"Novicele mediocru, povestindu-şi viaţa anostă,e de un verosimil evident; în acelaşi timp,printr-un procedeu aflat în centrul oricărei creaţii literare, autorul i-a insuflat nu doar o parte din propria sensibilitate graţie căreia a înţeles şi a recreat personajul, ci şi harul de a spune şi a modula ceea ce simte,adică privilegiul poetului. De fapt, acest roman realist este un cânt."(M.Yourcenar, Mishima sau viziunea vidului)

Caracterul copilului este oblic, supus tot timpul unei dorinţe de a înţelege ce se-ntâmplă cu el; traversează la fel ca Japonia anilor 50 o perioadă de maturizare, de cunoaştere a unei noi mentalităţi: devine, nu prin dorinţa sa extremă, un novice călugăr budist. Trecut printr-o şcoală în care dorinţa de evadare şi de curiozitate se termină-n frustrări şi lamentabile eşecuri, alegerea de a deveni călugăr pare cea mai oportună de fapt.

Yukio Mishima pare că nu ţine la personajul său şi de aceea la un moment dat, cititorul devine martor acestei dispute: "Eram singur acolo şi Templul de aur mă învălui. Oare eu stăpâneam templul sau el pe mine? N-ar fi oare mai corect să spun că în clipa aceea s-a stabilit un echilibru straniu, un echilibru ce-mi permitea să fiu eu Templul de Aur şi Templul de Aur să-mi ia locul?"

Rătăcirile novicelui sunt vizibile, chiar stareţul încearcă să o mediere în între elev şi lume. Această lume aparentă şi nu adevărată, cum descria Nietzsche umanitatea. Elevul trişează şi pentru el "adevărul" trebuie aflat. Într-o extraordinară poziţie a acestui adevăr se dezvăluie slăbiciunea şi neputinţa.

P.S. Photo

Kyoto, Japan 2004 / KIX Kyoto - Kinkaku-ji or Golden Temple with garden and lake 3008x2000
Manfred Leiter
01.06.2005

http://www.tropicalisland.de/japan/kyoto/pages/KIX%20Kyoto%20-%20Kinkaku-ji%2...