Oamenii n-au avut nimic la început, dar în schimb mergeau. Starea asta migratoare nu se putea lipi de posesie. Neînţelegând asta au făcut un drum, o stradă, o şosea şi privind cum îi bătea soarele în cap s-au gândit să facă puţină umbră drumului şi lor totodată. Aşa au făcut nişte ziduri şi la adăpostul lor se mai puteau odihni, oricum erau vremurile acele când încă toată lumea umbla.
Zidurile fie ele mici s-au mari, le mărginea orizontul şi totodată dorinţa de a trece de ele. Aşa au făcut ferestre la ziduri, prin care să privească, prin ele. Dar drumul părea îngust şi noaptea se mai călcau unii pe alţii, cei întârziaţi pe cei adormiţi.
A doua zi cineva gândi la necesitatea uşii şi aşa au trecut după zid, noaptea.
Simţindu-se daţi afară de pe drumul lor din pricina neînţegerilor privind conduita nocturnă, oamenii au mai făcut un zid, cu ferestre, cu uşi şi tot aşa. Apoi au acoperit zidurile, căci le plăcea şi căldura. Odată cu aceasta au început să umble mai puţin. Plăcut era în zilele reci, când în toată foamea ce te putea covârşi, aveai posibilitatea să stai puţin la căldurică.
Oricum şi în ce ordine s-ar fi putut întâmpla toate acestea, ideea ar fi următoarea: niciodată umblând nesigur nu vom reuşi să ne dăm seama de asta, de faptul că umblăm; dar stând puţin şi chiar aţipind ne vom da seama că faceam asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc