Toate încercările...

Toate abandonurile le punea pe seama lumii, pe schimbarea prin care lumea dorea altceva.
Înţelepciunea pe care civilizaţia o punea pe seama unui trecut apropiat, pe umerii oamenilor cuprinşi de senectute, cuprinşi de acea răbdare infinită de a privi cerul şi-a povesti celor tineri viaţa pe care au străbătut-o, începea să pălească.
Mii de ani oamenii au slujit frica de bătrâneţe, o timiditate faţă de nou le dăruia acel conservatorism placid asigurat de pensie. Acea pensie pe care au inventat-o tot din lipsa de respect faţă de nou şi pe care au "păpat-o" până să o primească în valoare ei. Acum geloşi pe schimbare fug în faţa televizorului, citesc tabloide şi votează la matineu.
Civilizaţia bătrânului apune, răsare civilizaţia copilului.
Societatea occidentală în calculele ei financiare devine frustrată la cheltuielile pe care o generaţie în declin le forţează prin legi mai vechi ca generaţia, devenite cutume.
Sunt obiective pe care civilizaţia nu le pune eronat, le pune prost. Autizaţi prin mass-media, bătrânii noştri sunt transformaţi în roboţi. Rătăciţi în informaţii, care mai de care contradictorii, lipsiţi de alegere, de obiectivitate, bătrâneii noştri simpatici devin violenţi. Violenţă retardă, bâlbâită într-un cotidian lipsit de interes pentru ei. Amestecată cu alcool acestă violenţă naşte crima. Politic reuşeşc să infiinţeze un partid, falimentar datorită slăbiciunii marcate de dispariţia prea rapidă a iniţiatorilor ei şi neputinţei de-a avea cotinzanţi mai tineri.
Umanitatea nu se mai clădeşte pe trecut, viitorul este atât de aproape şi de nesigur, atât de ameninţat, încât trebuie reclădit totul, cu ADN-ul, cu celule STEM, cu vaccinuri mai eficiente etc. Pe lângă toate acestea mai pune şi opţiunea eugeniei. Pe lângă altele fă o modă, lasă filosofia şi treci în aşa numita "decenţă" donându-ţi banii mai apoi statului. Pensia pe care nu o mai iei cu tine în lumea cealaltă tot donaţie se numeşte.
Unde este nepotul pe genunchii bunicului? unde este cartea din care acesta din urmă citeşte? Au fost mituri şi nu s-a-ntâmplat aşa? cineva a creat ideea aceasta; tot un bătrânel simpatic? Un Moş Crăciun?
Candoarea cu care copilul ascultă glasul înţelept al bătrânului nu există, culorile suprapuse de pe copertă acoperă povestea; este vorba doar de basme. Copilul a fugit la calculator şi înţeleptul a rămas înţepenit în faţa unei plasme luate de fiul său; un metrosexual greu de convins să divorţeze de o nevastă obeză şi apatică.
Bucuria venirii copilului pe lume a făcut ca această familie să fie mai unită ca oricând. Problemele ce au urmat au fost datorită neştiinţei şi nu datorită crizei ce se instalase deja, în ultimele luni de sarcină a soţiei. Soţie care în urma unui tratament cu hormoni a ajuns la o sarcină stabilă şi la o greutate ce mai aduna un sfert din ea însăşi.
Au venit şi banii de alocaţie, este adevărat că la câteva luni după naşterea copilului, dar nu contează, căci au venit. Abia atunci proaspăţii părinţi, cu ceva bani în bunzunar, şi-au dat seama că au de luptat cu o industrie care formează nou-născutul, de la scutecele absorbante la şerveţele umede, de la suzete de silicon cu profil ergonomic la lapte artificial fără gluten. Binenţeles că ea a avut lapte câteva luni doar.
Au ales şi un medic pediatru - lucru obligatoriu de altfel într-o ţară ce se doreşte a fi civilizată. Medic tânăr care din dorinţa de cunoaştere mai lua din când în când tensiunea bătrânului. Bătrân care nu mai era simpatic decând venise copilul pe lume. Normal că-şi dorise un nepot, normal că dorea să aibă urmaşi, dar dorea să doarmă noaptea, să meargă la baie când doreşte, şi la bucătărie la fel...
O atitudine exclusivistă marca micul apartament, care de altfel era al lui. Băiatul era nervos, nora nu mai slăbea, copilul ţipa şi el se ascundea. Ar fi ieşit afară, dar era iarnă; ar fi mers la vreun prieten, dar la care? căci o bună parte din ei nu mai erau, restul primeau injecţii şi medicamente. Singura opţiune era să se mute la soră-sa, la ţară.
În timp ce părinţii şi societate fabricau viitorul copilului, bunicul vedea cum pensia-i dispărea-n inflaţie. Puţin câte puţin devenea dependent de banii copiilor; aceştia achitau deja aproape toată întreţinerea, el îşi plătea "cablul". Pentru copil s-au găsit grădiniţe particulare, limbi străine şi cursuri de înot, el şi-a vândut amintirile, adică medalia şi ceasul, inelul şi acul de cravată. Ca un ultim omagiu spre această lume pe care nu o mai înţelegea, şi-a făcut un testament.