A 3-a scrisoare

Am încercat zilele trecute să-ţi scriu. Primind de la tine veşti nu tocmai plăcute privind starea sănătăţii, m-am gândi să nu răspund imediat. Să nu par îngrijorat, să nu recunosc asta. Şi asta nu din egoism ci dintr-o stare de conservare, să nu ating nici măcar prin cuvânt ceea ce m-ar putea afecta. Să privesc peste ceea ce te afectează, astfel încât într-o conştiinţă departe de tine să pot crede că eşti la fel; să privesc doar pe gaura cheii, să nu deschid uşa. Un astfel de ochean, care strict legat doar de mişcarea corpului meu, mă face mai sigur, pentru că atunci când văd ceva ce mă sperie pot să mă dau înapoi, şi să nu uităm că mai este şi uşa în faţa mea. Uşă pe care eu am zăvorât-o bine.
Nu sper să te mai văd. Nu pentru că eu nu doresc asta, ci pentru simplu motiv că medicii nu-mi dau voie.
Reuşesc să mint prost. Faptul că eşti bolnavă mi l-a spus mama. N-am primit nici o veste de la tine decând sunt aici. Poate că nici nu şti că sunt aici, poate că nici nu eşti bolnavă. Ce dacă a zis mama asta? Doar şti cât ţine la tine! Te-ar vedea doar moartă, moartă nu pe ea, ci pe tine. Într-o zi n-a mai rezistat şi găsind în dulapul meu nişte poze din liceu cu tine, mi-a zis tandru:
"Dragul meu, -ciocnind cu degetul peste chipul tău alb-negru- la fata asta tare a-şi dori să merg la înmormântare, să-mi dai neapărat de veste când se-ntâmplă!"
Da, este adevărat că au trecut câţiva ani de atunci, uitând şi nerecunoscând asta mi-a spus că indiferent de ce-mi amintesc eu, ea tot te urăşte.
Acum este fericită, a rămas singură în casă. Îşi poartă singură umbrele şi dorinţa de anxietate îi este satisfăcută şi numai pisicile îi mai calcă umbra.
Trebuie să închei căci vine asistenta cu pastilele, vor urma nişte zile de tratament, probabil că mi se vor vindeca şi cicatricile până atunci.
În loc de adio, scriu că jur să nu te mai iubesc; jurând astfel sunt sigur că ăsta va fi păcatul cel mai mare pe care doresc să-l am.
Cu drag,... V