Biblioteca mică avea o carte mititică (C-ului)

Rhys Carpenter :
„Teorema după care ... cu cît un poet oral pare să cunoască mai bine un eveniment depărtat, cu atît îl cunoaște mai puțin și cu atît e mai sigur că inventează.” *
_________________________________________

http://www.brynmawr.edu/library/exhibits/BreakingGround/carpenter.html

Se cunoaște povestea orfanului smuls din mijlocul străzii de niște călugări franciscani și aruncat (ascuns) într-o bibliotecă.
În toată această poveste, care nu are nici o legătură cu educația, cu genul My Fair Lady, copilul orfan a învățat să citească prima dată după niște cărți ștanțate, erau cărți scrise în Braille, pentru orbi.

Lui i s-a potrivit asta, ștanța: tiparul.
În întunericul uscat cu miros de lemn aceste cărți l-au atras prin asperitatea paginilor. În rest trebuia să șteargă peste tot, să aibă grijă de tot, era cel care împărțea și despărțea ceea ce ținea de bibliotecă. Călugării nu s-au catadicsit să-l învețe mare lucru, pentru ei era cel care suporta totul.

Și ca să scriem întreg adevărul, prima carte a fost Noul Testament. Ne aflăm la începutul unui nou mileniu, într-o țară în care tehnologia era doar pentru cei bogați.

Îmi este greu să explic în puține rânduri felul de autocunoaștere pe care acest tânăr l-a abordat în Braille sau poate chiar dacă dumneavoastră înseși vă veți purta degetele peste niște rânduri punctate în relief privind un orizont curat veți simți ceva. Ține de modestia cunoașterii, cred eu, nefiind orb, încă.

Mai târziu, tânărul enunța principiul conform căreia cecitatea lumii nu ține de simțuri, ci de dorință.

Această vizualizare s-a terminat brusc în momentul în care, matur și curajos, omul a învățat să citească și să scrie. A învățat singur datorită voinței căci după cum singur ne-a spus; vârsta nu are nici o legătură cu cunoașterea.

Undeva mai târziu, liber fiind, intră într-o bibliotecă și citind o carte, pe care bineînțeles o știa dinainte în Braille, vedea cum cartea, plină de imagini, de simboluri, de cruci și semiluni, de zvastici și de litere repetabile, căpăta sensuri necunoscute lui, neînchipuite.  De aici mai departe a înțeles marea sufocare lumii; înghețul unei conștiințe în religie, în politică, în ideologie. Lumea de atunci n-a mai fost la fel pentru el, nici măcar la fel de bună.


________________________

* M. I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.67 jos.

Pe lângă arborescentul Hesse de la Tessin

Hesse:
„Se întîmplă cîteodată în viață, ce se mai întîmplă în restul ei nu are nici o importanță, se întîmplă cîteodată să te simți cuprins de fericire, să simți că ești împlinit pe de-a-ntregul și mulțumit. Poate e bine că acest sentiment nu durează prea mult. Poate e bine că acest sentiment statornic, stăpîn, răspunzător pentru fîșia ta de pămînt, pentru toți cei cincizeci de pomi roditori, pentru cele cîteva straturi de flori, pentru smochinii și pentru piersicii tăi.

Culeg în fiecare dimineață cîțiva pumni de smochine,...” *

Smochine de sfârșit de august de la Nea Macri, Athica, Grecia

Nu lipsesc la întrunirile pe care anonimii din capul meu le au -fără nici o legătură cu matematica, cu felul meu de a fi.

Este o alternativă la Fight Club -de parcă eu aș fi primul ce descrie vocile, de parcă Ioana d'Arc ar fi fost prima. De parcă afazia odată instalată datorită sindromului Meniere nu depersonalizează. Ceea ce căutăm găsim, ne lipsește probabil voința pentru a încheia căutarea, sau poate mai sigur, clipa aia de rătăcire, de lipsă a sunetelor pe care natura ni le îndreaptă pe drumul cel bun.

Am avut ocazia să posed două săptămâni o livadă de smochini. Se afla undeva în nordul Athinei, la Nea Macri. Clipele în care colindam printre cele trei feluri de smochini; negri, bruni și portocalii alcătuiesc astăzi căutarea merelor de aur din grădina Hesperidelor. Într-o vorbă românească; „Ce știe țăranul ce-i șofranul!”

Suntem la sud de Marathon și diminețile izvorăsc din Egeea. Lumina se întinde câteva ore pe muntele de marmură Pentelis, privesc în fața mea, peste valea seacă de arșiță, un cimitir rar. Sunt acele momente de pauză în care arcul luminos încă nu te-a atins, tu fiind în umbră. Pe partea cealaltă, a colinei cu fața spre Orient, lumina acoperă totul. Apoi, într-o clipă răsare și soarele tău, de pe case, de peste arbori și-ți întinde niște umbre lungi amețitoare, tremurătoare în vântul viu de dimineață.

Ce trezim acum?
Pe celălalt, mai viu, mai lăuntric, mai ascuns, mai dibace, mai neascultător, mai afazic.


_____________________________________

Toamnă târzie la Tessin, Hermann Hesse
* Luna în oglinda apei, proză universală contemporană, Astra, 1988, pag.102.

Fericitul Anaxarh - Anaxarchus

Sur Anaxarchus.
Douleur n’et [=est] point mal. 

http://www.emblems.arts.gla.ac.uk/french/emblem.php?id=FCPa068#N2FCPa068

Anaxarchus sans faute ne commis
Par un tyrant à mourir condamné:
L’ors qu’il se veit dedans un mortier mis,
Et qu’on luy eut quelques cous ja donné,
Dit au bourreau, je ne suis estonné,
Frape plusfort, tu ne peux rien toucher
Sinon mon sac que je ne tiens point cher,
Aussi Dieu dit & sur tout il nous mande,
Que ne craignons ceux qui touchent la chair
Et sur l’esprit n’ont pouvoir ny commande

http://www.emblems.arts.gla.ac.uk/french/emblem.php?id=FCPa068#N2FCPa068

Diogene Laertios - X, 58

Anaxarh, născut la Abdera,  a fost elevul lui Diogenes din Smyrna, iar acesta al lui Metrodoros din Chios, care declara că nu știe nimic, nici chiar faptul că nu știe nimic. La rîndul său, Metrodoros a fost elevul lui Nessa din Chios, deși unii spun că a fost instruit de Democrit.

Anaxarh l-a însoțit în campanie pe Alexandru și era în floarea vîrstei în timpul celei de-a o sută zecea olimpiade. Și-a făcut un dușman din Nicocreon, tiranul din Cypru. Odată, la un banchet, fiind întrebat de Alexandru cum îi place serbarea, se spune că a răspuns: „Totul e minunat, o rege; un singur lucru lipsește, că nu s-a adus la masă capul unui satrap.” Era o aluzie la Nicocreon, pe care acesta n-a uitat-o niciodată.

După moartea regelui, Anaxarh fu silit, în timp ce naviga, să debarce împotriva voinței sale în Cypru. Nicocreon îl prinse și, punîndu-l într-o piuă, porunci să fie pisat cu pisăloage de fier pînă ce va muri; dar el, bătîndu-și joc de pedeapsă, pronunță binecunoscutele cuvinte:

„Zdrobește sacul care îl conține pe Anaxarh; căci pe Anaxarh nu-l vei putea zdrobi.”

Se spune că-n momentul cînd Nicocreon a dat poruncă să i se taie limba, și-a tăiat-o singur cu dinții și i-a scuipat-o în obraz. Iată ce am scris despre el:

     Dă-i, Nicocreon, dă-i zdravăn, pisează, că... sacul primește,
           Trage-i de zor; căci la Zeus oaspe-i de mult Anaxarh.
     Însă pe tine ca lîna te-o trage darac Persefona,
           Vorba aceasta spunînd: „Piei, morar ticălos!”

Pentru lipsa sa de suferință și modestia lui în viață a fost numit „Fericitul”. Avea putința de a face pe oricine să fie cumpătat în felul cel mai ușor posibil. Astfel, a izbutit să-l întoarcă pe Alexandru de la gîndul că era zeu: văzînd cum îi curgea sîngele dintr-o rană pe care o căpătase, își întinse degetul spre el și-i spuse:

Vezi, e sînge, nu sucul ce curge în vinele zeilor.

Plutarh ne informează că acestea le-a spus Alexandru însuși către prietenii săi. Cu alt prilej, bînd în sănătatea lui Alexandru, ridică paharul și spuse:

Unu-ntre zei va fi rănit de mîini muritoare.

Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, pag.301.

În general, pe români, arta-i enervează

http://laughingsquid.com/duchamp-urinal-dress/

Reacții ortodoxe și orientale referitoare la masacrul de la Paris vin din partea unor jurnaliști ca Cristian Tudor Popescu și Octavian Hoandră. Aceștia, sigur nu sunt singurii. Chiar și Popa's a declarat -în privința propriilor caricaturi, că fac să râdă, nu să enerveze, citindu-i la rândul lui pe belgienii ce i-au deschis o expoziție la Palatul Parlamentului Belgian.

Ceea ce este supărător, este limitarea -caracteristică intelectualilor români ce rămân în țară, ceilalți, exilații, plecații, au depășit bariera. Acest atentat la cultură, face testul jurnalismului autohton. Dacă în lumea civilizată s-a produs explozia, la noi se pufăie, chiar unii se enervează. Puțină religie nu strică pentru români, chiar mai multă, popa ortodox deja ajunge funcționar public la noi.

The Independent

http://www.independent.co.uk/news/world/europe/charlie-hebdo-attack-hunt-continues-for-three-gunmen-who-massacred-12-journalists-and-police-9963499.html

Cioran - de departe

≪3 decembrie 1966
Ideea că există un Dumnezeu și că răspunde când îl chemăm în ajutor este atât de fantastică încât poate și singură să țină loc de religie.≫ *

 7 ianuarie 2015
Acum ianuarie însângerat la Paris.
În centrul Parisului musulmani înarmați au tras cu mitralierele în jurnaliști.
Totul în numele unei religii, nu a noastră, a lor; de parcă asta ar conta.

*Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.145

Scalda lui Achilles - botezul

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Peter_Paul_Rubens_181.jpg

Caii nemuritori și vorbitori ai lui Achilles, Iliada, XIX, 400 - Balios și Xanthos

≪ „Xanthos și Balios, voi, multvestite odrasle-a Podargei,
Astfel gîndiți-vă, bine, ca să vă scăpați vizitiul
Iarăși spre ceata ahee, cînd fi-va deajuns crunta luptă,
Nu cum lăsat-ați acolo pe bietul Patroclu, căzutul!”

Dar către el a grăit, dintre hamuri, sclipind, telegarul
Xanthos, el capul plecînd, coama lui cea bogată venindu-i
Jos, peste jug revărsată, ba pînă-n țărîna cea neagră - 
Glas cum avea de la Hera, zeița cu brațele dalbe :

„Ba chiar de-a binelea noi te-om scăpa, preaputernice-Ahile !
Dară nu-ți este departe nici ziua pierzării: și-atuncea
Nu noi de vină vom fi, ci doar zeul și soarta cumplită.
Căci nu din lenea sau încetineala ce-avurăm Troienii
Armele-au dat să le smulgă la ei de pe mîndrul Patroclu :
Cel mai de seamă-ntre zei, cel născut din Leto, preafrumoasa,
L-a doborît, chiar în frunte, lasîndu-i lui Hector izbînda.

Noi am zbura totdeodată cu-aripa Zefirului vajnic,
Care se spune că este mai iute-ntre vînturi -dar ție
Îi-este ursit ca să cazi, doborît de un zeu și de-un om doar !”

Astfel grăind, amuți, Eriniile glasul luîndu-i,
Lui, cu oftat din rărunchi îi răspunse  Ahile cel iute :

„Xantos, de ce-mi prorocești a mea moarte ? Nu asta se șade !
Știu foarte bine eu însumi că soarta aicea m-așteaptă,
Tare departe de tatăl cel drag și de mama : și totuși
N-am să mă las, pe Troieni pînă nu-i mai alung bine-n luptă !”
Zise, și pînă în frunte-și mînă, chiuind, telegarii.≫ *

≪Diodor ne spune - urmînd relatările miturilor - că Xanthos și Balios, au fost mai întîi, Titani și că ei au venit în ajutorul lui Zeus. Xanthos era tovarășul de arme al lui Poseidon, iar Balios acela al lui Zeus. În luptă, ei au cerut să li se schimbe înfățișarea - fiindcă se rușinau să fie văzuți de frații lor, de Titani. Iar rugămintea le-a fost îndeplinită, căci au fost prefăcuți în cai și, apoi dăruiți lui Peleu [tatăl lui Achilles n.m.]. Și iată, deci, pentru ce - ne informeză Diodor -Xanthos a fost în stare să-i prevestească moartea lui Ahile. (Eustațiu, Comentariu la Iliada, Cartea 19, pag. 1190, ed. Stalbaum, Leipzig, 1825-1830).≫ **

Ahile (Achilles) a fost scăldat în apa Styxului pentru ca nici o armă să nu-l omoare, mama - nereida Thetis, l-a ținut de un călcîi ca să nu-l scape. Intenționat capul a fost introdus primul, fiindcă botezul începe așa, cu capul înainte în apă. Botezul este sacru și această inițiere îl face pe cel ce va deveni om în toată firea să nu se teamă, cel puțin de apă. Apa fiind primordială. Dar pentru că nici zeii nu pot schimba soarta omului, se pare că nu toți reușesc să trăiască fără teamă și fără mîndrie, de aici nenorocirile care vin repede.

___________________________________
* Homer, Iliada, Paideia, 2009, trad. Slușanschi, pag.314-315;
** Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică,  ed. Sport-turism, 1981, pag.410 jos.



Dicționar:
Podarga - harpie, mama cailor și/sau a titanilor Balios și Xanthos, în greaca veche înseamnă „iute de picior”