Scalda lui Achilles - botezul

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Peter_Paul_Rubens_181.jpg

Caii nemuritori și vorbitori ai lui Achilles, Iliada, XIX, 400 - Balios și Xanthos

≪ „Xanthos și Balios, voi, multvestite odrasle-a Podargei,
Astfel gîndiți-vă, bine, ca să vă scăpați vizitiul
Iarăși spre ceata ahee, cînd fi-va deajuns crunta luptă,
Nu cum lăsat-ați acolo pe bietul Patroclu, căzutul!”

Dar către el a grăit, dintre hamuri, sclipind, telegarul
Xanthos, el capul plecînd, coama lui cea bogată venindu-i
Jos, peste jug revărsată, ba pînă-n țărîna cea neagră - 
Glas cum avea de la Hera, zeița cu brațele dalbe :

„Ba chiar de-a binelea noi te-om scăpa, preaputernice-Ahile !
Dară nu-ți este departe nici ziua pierzării: și-atuncea
Nu noi de vină vom fi, ci doar zeul și soarta cumplită.
Căci nu din lenea sau încetineala ce-avurăm Troienii
Armele-au dat să le smulgă la ei de pe mîndrul Patroclu :
Cel mai de seamă-ntre zei, cel născut din Leto, preafrumoasa,
L-a doborît, chiar în frunte, lasîndu-i lui Hector izbînda.

Noi am zbura totdeodată cu-aripa Zefirului vajnic,
Care se spune că este mai iute-ntre vînturi -dar ție
Îi-este ursit ca să cazi, doborît de un zeu și de-un om doar !”

Astfel grăind, amuți, Eriniile glasul luîndu-i,
Lui, cu oftat din rărunchi îi răspunse  Ahile cel iute :

„Xantos, de ce-mi prorocești a mea moarte ? Nu asta se șade !
Știu foarte bine eu însumi că soarta aicea m-așteaptă,
Tare departe de tatăl cel drag și de mama : și totuși
N-am să mă las, pe Troieni pînă nu-i mai alung bine-n luptă !”
Zise, și pînă în frunte-și mînă, chiuind, telegarii.≫ *

≪Diodor ne spune - urmînd relatările miturilor - că Xanthos și Balios, au fost mai întîi, Titani și că ei au venit în ajutorul lui Zeus. Xanthos era tovarășul de arme al lui Poseidon, iar Balios acela al lui Zeus. În luptă, ei au cerut să li se schimbe înfățișarea - fiindcă se rușinau să fie văzuți de frații lor, de Titani. Iar rugămintea le-a fost îndeplinită, căci au fost prefăcuți în cai și, apoi dăruiți lui Peleu [tatăl lui Achilles n.m.]. Și iată, deci, pentru ce - ne informeză Diodor -Xanthos a fost în stare să-i prevestească moartea lui Ahile. (Eustațiu, Comentariu la Iliada, Cartea 19, pag. 1190, ed. Stalbaum, Leipzig, 1825-1830).≫ **

Ahile (Achilles) a fost scăldat în apa Styxului pentru ca nici o armă să nu-l omoare, mama - nereida Thetis, l-a ținut de un călcîi ca să nu-l scape. Intenționat capul a fost introdus primul, fiindcă botezul începe așa, cu capul înainte în apă. Botezul este sacru și această inițiere îl face pe cel ce va deveni om în toată firea să nu se teamă, cel puțin de apă. Apa fiind primordială. Dar pentru că nici zeii nu pot schimba soarta omului, se pare că nu toți reușesc să trăiască fără teamă și fără mîndrie, de aici nenorocirile care vin repede.

___________________________________
* Homer, Iliada, Paideia, 2009, trad. Slușanschi, pag.314-315;
** Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică,  ed. Sport-turism, 1981, pag.410 jos.



Dicționar:
Podarga - harpie, mama cailor și/sau a titanilor Balios și Xanthos, în greaca veche înseamnă „iute de picior”

Aristaios tatăl, Acteon fiul

Aristaios (Ἀρισταῖος) în limba greacă înseamnă „cel mai bun”
LXXXI. Dar am vorbit îndeajuns despre aceste lucruri și a sosit vremea să povestim legenda lui Aristaios. Aristaios era fiul lui Apolo și al Cirenei, fiica lui Hypseus și nepoata lui Peneu. Unii mitografi ne spun următoarele cu privire la obîrșia lui : Apolo s-a îndrăgostit de Cirene, o fecioară deosebită prin frumusețea ei și care crescuse pe muntele Pelion. Zeul a dus-o în acel loc al Africii, unde s-a înălțat orașul ce poartă numele fecioarei. Acolo el a zămislit cu ea un fiu, pe Aristaios, încredințînd nimfelor creșterea pruncului.
       2. Nimfele i-au dat trei nume : Nomios, Aristaios și Agreus. Tot ele l-au învățat meșteșugul albinăritului și acela al cultivării măslinelor. Aristaios a fost cel dintîi om ce i-a deprins pe semenii săi cu aceste lucruri.
       3. Ca răsplată pentru binefacerile sale, muritorii i-au dat cinstire ca unui zeu – așa cum au făcut-o și cu Dionysos. Apoi, Aristaios a plecat în Beoția, unde s-a căsătorit cu Autonoe, fiica lui Cadmos. Ne spune legenda că nevasta sa i-a născut pe Acteon, care – potrivit Mitologiei – a fost sfîșîiat de înșiși cîinii săi.
       4. După unii, nenorocirea trebuie legată de împrejurarea că Acteon s-a lăudat în templul lui Artemis că, din capetele și din mădularele sălbăticiunilor vînate și care fuseseră închinate zeiței, ar fi vrut să pregătească un ospăț de nuntă pentru el și Artemis. Alții povestesc că Acteon a fost atât de greu lovit de soartă pentru că se lăudase a fi mai bun vînător decât Artemis.
       5. Nu trebuie, desigur, să ne mire că, și într-o împrejurare și în cealaltă, zeița s-ar fi înfuriat. Fie că Acteon, pentru a-și îndestula pofta, se folosise de vînatul zeiței care nu vroia să audă de nuntă, fie că el cutezase să pretindă că e mai iscusit vînător decît Artemis, neîntrecută nici de Nemuritori în ce privește vînătoarea – oricum va fi fost – zeița s-a mîniat pe bună dreptate. Artemis l-a prefăcut pe Acteon într-o sălbăticiune din acelea pe care el obișnuia să le vâneze ; și, apoi stîrni cîinii lui să-l sfîșie.

Diodor din Sicilia, Istorii, Cartea a IV-a

Ne-am obișnuit să citim o poveste așteptând ivirea unei idei, a unui caracter sau, prin descrierea unei fapte ce are loc, să suportăm o comparație, un tâlc. Toți oamenii spun povești, unele apropiate de adevăr, alte închipuite sau dorite, toate de fapt vor să transmită și altceva, dar oamenii care le spun nu știu asta,  o știu numai poveștile.
___________________________________________________

      Mitul acelei zeițe ascunse, a acelei fecioare pe care numai nimfele ce colindau pădurile, munții și apele, o puteau vedea mergând pe pământ, ascunde o sexualitate debordantă. De aceea bărbatul nu se regăsește în vânătoare numai ca un act de vitejie, în umbra acesteia - a vitejiei, stă nesecată căutarea unui izvor limpede, a unei ape vii care formează un iaz, un lac care să-l înghită. Dar vânătoarea aceea de care scriu nu mai există, formele se păstrează, chiar și căutările sexuale, numai că bărbații nu mai sunt la fel, ei știu clar ceea ce se va întâmpla.

      Prin educație, vânătoarea a devenit sport și artă; fuga și trasul la țintă țin de sport, visul și fascinația țin de artă, sexul fiind frigid în sport a fugit în artă, acolo acum exultă.

      Acteon este încă odată prins, jertfit, totul ca o reproducere, ca o dorință, căci femeia resimte pierderea acestui mit ancestral, pierderea unui adevărat spectacol sexual, de aceea în jocurile dragostei ea călărește bărbatul, îl posedă.

Firește că arta trebuie să existe în elaborarea sexului, este ultima rămășiță a vânătorii, în care prada obosită mai epuizează până în ultima clipă atacul vânătorul. De aceea din ceea ce a fost foarte bun, acum devenit încă bun, bărbatul mai are puterea să caute, mai are obstacol. Dacă a devenit un trofeu al acelor femei ce nu încetează să-l seducă, asta depinde doar de el. O decadență perpetuă.

Nimfele, după ce l-au atras prin zgomotul furișat, prin foiala nevăzută și vegetală, au reușit să-l înconjoare, să-i dăruie totul...


„… Un cerb mare, alb ca zăpada, îl despărțea pe Acteon de divinitate; și acoperind spatele zeiței pădurilor, regele încornorat pătrunde în regatul său. Dar domnia sa e de scurtă durată: nimfele l-au întâmpinat cu voioșie; el se îndreaptă spre ele fără nici o teamă, iar ele îl alintă fel și chip și-l mângâie între coarne, pe frunte, de-a lungul gâtului și, curând, pe coaste și sub burtă; el își scutură capul și tropăie plin de candoare, iar ele, după ce l-au încoronat cu lauri, îl aduc la zeiță; două nimfe o pregătesc pe Vânătoriță, destinsă, și-i răsfrâng rochia până la sâni: Diana își deschide coapsele dezvelite; nimfele se apropie cu cerbul căreia acum trebuie să-i domolească întrucâtva ardoarea; și zeița codrilor îl primește în sfârșit pe regele încornorat. Dar moartea glorioasă a eroului pune capăt cursei sale nupțiale: abia dacă a apucat s-o facă să geamă pe Regină când haita fără număr umple peștera cu lătrăturile sale; câinii își înfig colții în blana sa și în timp ce îl sfâșie regele stropește cu sângele său trupul strălucitor ale Fecioarei. Atunci nimfele vin să-i dea zeiței ultimele abluțiuni; însă farmecele trupești al Dianei se topesc în lumina curată pe care ea o împrăștie și, curând, de pe fruntea sa acum invizibilă, doar diadema îi mai adeverește prezența: corn strălucitor al lunii, ce se înalță deasupra crestei munților și se duce să-și ia locul pe bolta de smarald a crepusculului.”

Pierre Klossowski, Scalda Dianei, Nemira, 2002, pag.69

Despre Istorii

Alexander visits the Apis bull at the temple inMemphis-Andre Castaigne(1898-1899).

Diodor din Sicilia îl pomeneşte pe marele călător la începutul istoriilor sale. Neliniştit în a relata evenimentele, Diodor se opreşte brusc la cea mai mare călătorie a omului şi o pomeneşte, îi aduce un elogiu pios, o ridică prin asta la o treaptă superioară de cunoaştere. Nu pot să-l contrazic pe istoric, şi aş avea atâte mijloace moderne, subterfugii umaniste, evocări moderne, noi trepte.


« De aceea eroul ajuns la cea mai înaltă treaptă a experienţei a trebuit să îndure grele suferinţi, "ca să vadă cetăţile multor oameni şi să priceapă felul lor de-a gândi". [...] » 1.)


În începutul Odiseei, Homer invocă muza:

                        "O, muză cîntă-mi mie pe bărbatul
                     Viteaz şi iscusit, care-ntr-o vreme,
                     Cînd el cu măiestria lui făcuse
                     Pustiu din ziduri sfinte de la Troia,
                     Nemernici amar de ani pe lume
                     Şi cunoscu pe drumul lui tot  felul
                     De oameni, de oraşe şi de datini,
                     Şi pătimi aşa de mult pe mare
                     Silindu-se să scape de primejdii
                     Şi înapoi să-şi ducă pe tovarăşi." 2.)

Cartea I - L - cel de după XLIX - Diodor din Sicilia

Locuitorii Thebei spun că sînt mai vechi decât toţi oamenii şi că ei, cei dintîi, au descoperit filosofia şi ştiinţa exactă a stelelor, şi aceasta fiindcă aşezarea ţării lor era foarte prielnică observării - în chip mai limpede - a răsăritului şi apusul astrelor.


2. Ei au împărţit lunile şi anul după o numărătoare pe care doar ei o cunoşteau. Tebanii au socotit că luna trebuie să aibă treizeci de zile şi acest calcul l-au făcut nu după mersul lunii, ci după cel al soarelui. Ei mai adaugă cinci zile şi un sfert la ce douăsprezece luni ale anului, ca să întregească în felul acesta ciclul anual. N-au intercalat, aşa cum fac cei mai mulţi dintre eleni, o a treisprezece lună şi n-au scăzut zile. Se pare că ei făcuseră foarte bune observaţii asupra eclipselor de soare şi de lună, aşa că le puteau prezice fără să se înşele, şi cu de-amănuntul.


3. Al optulea urmaş al regelui despre care am amintit se numea şi el, ca şi tatăl său, Uchoreus. El a fundat oraşul Memphis, cel mai vestit oraş al Egiptului. Pentru acest oraş, el alesese aşezarea cea mai prielnică din întreaga ţară, acolo unde Nilul se desparte în mai multe braţe, ca să formeze ceea ce - după înfăţişarea ei - se numeşte "Delta".  Mulţumită aşezării prielnice, Memphisul, care este cheia Deltei, domină navigaţia pe Nil spre ţinuturile din partea de sus a Egiptului.


4. Regele dădu oraşului o circumferinţă de o sută cincizeci de stadii, îl întări şi-l orîndui aşa încît să tragă cele mai multe foloase de pe urma unor lucrări pe care le voi descrie.


5. Fiindcă Nilul curge în jurul cetăţii, inundînd-o în timpul revărsărilor sale, Uchoreus a înălţat un dig uriaş în partea de miazăzi, ca să slujească atât împotriva inundaţiilor cît şi ca apărare - ca o fortăreaţă împotriva duşmanilor ce s-ar fi putut năpusti de pe uscat asupra Memphisului. Cît despre restul circumferinţei, el a pus să se sape un lac mare şi adînc, unde să se verse prisosul apelor Nilului, lacul întinzîndu-se pe aproape tot înconjurul cetăţii, în afară de locul unde se afla stăvilarul.

[...] 3.)



Călătorul ştia toate acestea, de fiecare dată când trecea pe sub o altă poartă în mintea sa se năştea o altă imagine, ca o hartă, care adunată în toată această ţesătură de porţi îi arăta de fapt Oraşul.
Ajuns fără să vrea în faţa marelui lac văzu ambarcaţiuni uşoare împotmolite în apa închisă, densă ca sticla, şi călcă fără frică; apa -care acum nu mai era apă, îl lăsă să meargă fără să se spargă sau să se lase cumva în greutatea lui. Când îl cuprinse setea luă nişte curgeri sticloase asemeni stalactitelor, ce atârnau la marginea unor vâsle, care instantaneu se topeau în gura lui devenind ceea ce trebuiau să fie.


Privind soarele se pomeni cu o umbră ce înainta spre el, încet dar ameninţător, cineva dintr-o barcă trase o săgeată, era deci observat, putea fi nu numai văzut dar şi rănit. Se îndepărtă cât mai repede de barcă şi de alţi oameni care statui fiind, se mişcau totuşi. Intra acum în oraş din partea lacului. Când atinse ţărmul îşi aduse aminte de templu, de Marele Templu, de cheia care ar putea să rezolve problema lui, trebuia să înţeleagă că era privit ca o fantomă sau un duh, sau de ce nu, ca un zeu.


_______________________________________

1) Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, Cartea I, I - 2, ed. Sport-Turism, 1981, pag.21 sus; traducătorul Radu Hîncu indică în prima notă faptul  Diodor îl citează pe Homer cu începutul din Odiseea;
2) Homer, Odiseea, Cântul I, 1-10, ed. Univers, 1979, pag.27 (sublinierea în aldin îmi aparţine);

3) Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, Cartea I, L, 1 - 5, ed. Sport-Turism, 1981, pag.63-64.