Cărțile rare sunt puține

Prin acest pleonasm din titlu am putea defini înțelegerea, felul în care reușim să pricepem ce se-ntâmplă în lume: apar cărți rare, puține la număr este adevărat și tot la fel de adevărat este că sunt scumpe având în vedere dimensiunile și grafica deosebită, sunt ieftine de fapt pentru ceea ce îți transmit, ceva rar.

Suntem obișnuiți cu ideea că avem biblioteci destul de goale în care încape liniștit orice colecție, cum mai nou se pun în tipar, ori Cartea Roșie vine și rupe bariera înălțimii, a greutății, a valorii, este ceea ce însuși Jung scria:

”ANII ÎN CARE M-AM OCUPAT DE IMAGINILE INTERIOARE

au constituit perioada cea mai importantă a vieții mele,

în decursul căreia s-au decis toate lucrurile esențiale.

Atunci a început totul, iar amănuntele care au urmat

sunt doar niște completări și lămuriri. Întreaga mea activitate

ulterioară a constat în a elabora ceea ce țâșnise în acei ani

din inconștient și mai întâi mă inundase, mă copleșise.

A fost materia primordială pentru opera unei vieți.”

C.G. JUNG, 1957

Apariția acestei cărți este o premieră, având în vedere felul ei ezoteric și exclusivist. Moștenitorii legali ai operei lui C.G. Jung au amânat 50 de ani apariția acestei cărți.

Cartea a stat la conservare în tot acest timp, la frigider ar spune mulți dintre noi. Scopul precis al acestei amânări ar putea fi pus pe seama unei proaste interpretări, așa cum s-a întâmplat cu opera lui Schopenhauer și mai ales cu cea a lui Nietzsche. Dar măsura în care putem judeca acum lucrurile este întrecută de măsura cărții, este gigantică; jumătate din volum (ne referim la cel apărut în traducerea în limba română), este ocupat de fotocopierea -aproape perfectă, a manuscrisului. Trebuie precizat că manuscrisul final (au fost multe ciorne înainte) este redactat într-o caligrafie gotică superbă, iar când apar și desenele se poate spune că o lume dispare pentru ca o altă lume să apară.


În final merită precizat că această labirintică creație nu poate fi citită în diagonală fără a-l avea pe Svedenborg la degetul mic și pe Blake la ochiul mic. Scriu asta pentru cei ce au nevoie de busole, dar deosebită ar rămâne afinitatea către Orient, către India și către ceea ce se numește azi cu o mare ușurință: transcedental, termen pe care Mihai Eminescu îl cunoștea deja, iar B.P. Hașdeu îl chiar aplica.


Am renunțat demult să cred că ceea ce trebuia spus sau scris este în declin și că felul în care cunoașterea merge înainte se datorează tehnologiei. Această carte este dovada că mergem prea repede înainte și izbim cu trufie jaloanele care ar trebui să ne facă să le ocolim sau chiar să ne întoarcem.

De aici încolo

Acolo unde un drum se termină, începe altul.
Bicicleta privi sfârșitul drumului, privi cum stăpânul părăsește uscatul pentru a începe un alt drum; pe mare. Aceste granițe ale unor lumi antagonice, cea de uscat cu cea de apă, îl fac pe privitor să înțeleagă mai bine permisivitatea teritoriilor, astfel omul ce privește devine călător, dorește să petreacă toate lumile și să le cunoască ; astfel încep marile călătorii.


Privind la ceea ce se află dincolo de graniță, bicicleta speră în repaosul ei, că odată și-odată va putea putea pluti și ea,  în timp ce stăpânul ei, aflat la pescuit privește cerul; doi pescăruși se întorceau din insule. Va putea el vreodată zbura, gândi omul.


De aceea aflându-ne în cealaltă parte, privind peste graniță ne dorim să fim acolo, granița fiind de fapt în mintea noastră și dacă într-adevăr dorim să zburăm, se poate, să plutim, la fel, ceea ce nu se poate este să gândim ca o plutitoare sau ca o zburătoare, când reușim și am întâlnit oameni care au reușit asta, am primit de la ei permisiunea de-a scrie că ei nu mai au nevoie de a călători.


Dintr-o dată acest lucru să fie revelator? adică să se poată extrage acea imagine din memorie care să se potrivească cu cea prezentă. Privești cerul; a zbura, vezi păsările, apoi vezi numai aripile, portanța, legea fizicii, efectul Coandă, particule, ce rămâne nevăzut? Vidul!


De aceea bicicleta își spuse: de aici încolo!

Un zâmbet lacustru

S-a dovedit a fi plutitor -zâmbetul, pentru că era fluviul în apropiere; chiar peste gard.

Ar trebui să împrumutăm mai des bucuria, naivitatea, sau visarea celor tineri. Nu mai putem face asta pentru că am devenit țepeni, lipsiți de acea elasticitate a momentului, noi trebuie să ne pregătim pentru a zâmbi, trebuie să ne alegem locul și timpul când putem râde din toată inima, doar așa este frumos; pentru noi.


Când am putea face asta și chiar ni se ivește ocazia, parcă ne cuprinde o durere de burtă și pe fața noastră apare acea culoare de căcat, la care i se mai adaugă un rictus morbid, de fapt plângem. Poate există, dar eu nu o știu, o lege a naturii care nu numai că ne desfrunzește de toate dorințele de fericire, dar ne bagă în față crăcile uscate, întortocheate, finale și deosebit zgârietoare ale copacului vieții.  Dar toamna descrisă s-ar putea să existe doar în sufletul nostru și copacul nostru să fie încă verde și plin de sevă în realitatea vie petrecută împreună cu ceilalți, dar nu ne lasă un ce să fie altfel.


De aceea privind un zâmbet ce vine din toată inima pot scrie că asta este ce-mi place, este ce mă odihnește și mă face mai salubru în sentimente. Dacă zâmbetul plutește, se datorează tocmai stării lui molipsitoare și atunci când v-ați vindecat de această boală a veseliei, în oglindă vă privește ascuțișul scânteietor. Nu îmbătrânim fiind veseli, dar măcar spiritul veseliei să ne cuprindă când o privim la alții.


Excentritatea zâmbetului constă în infinitatea înfățișărilor, a neoboselii pe care o parcurge imaginea veseliei: zâmbetul nu se deteriorează niciodată. Închei în nereușita de-a fi alături de toate zâmbetele pe care le întâlnesc, dar nu abandonez, câteva tot le pescuiesc, așa lacustru.

am citit Jurnalul unei scriitoare, de Virginia Woolf ✍

Luni, 21 februarie 1927

De ce n-aș născoci un nou gen de piesă, ca de exemplu:
"O femeie cugetă...
El, de asemenea.
Cîntă o orgă.
Ea scrie.
Ei spun.
Ea cîntă
Noaptea glăsuiește.
Ei dau greș."
Cred că ar trebui să se desfășoare lucrurile în felul acesta, deși deocamdată nu văd cum. detașat de fapte, liber, totuși concentrat; proză, dar și poezie. Un roman și o piesă.

Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, Rao, 2005, pag.129-130

Omul din Athina sau despre prevestiri

Scrierile antice care au supraviețuit până la noi, indiferent de subiectivismul lor, pomenesc de apariții sau de descrieri ale unor fenomene aparent inexplicabile.


Titus Livius pomenește la un moment dat de o vacă ce a alunecat într-o fântână sau de o clădire de câteva etaje ce s-a prăbușit din senin în mijlocul Romei, în timpul unor momente grave și violente din istoria Cetății Eterne.  Chiar aparițiile unor zei în mijlocul bătăliilor puteau prevesti finalul încleștărilor.

În luna august a acestui an, la Athina, prin centrul orașului, mai precis aici prin piața Omonia, a apărut acest aparent cerșetor ce drapa steagul național al Republicii Elene. Steag oarecum în bernă, deoarece deasupra lui era flamura de culoare foarte închisă ce prevestește nenorocirea, care nu dispare decât atunci când se dă jos de pe catarg.


Cum am mai scris:

Legenda spune că regele Egeu (Aegeus) a privit de pe acest promotoriul spre sud în aşteptarea fiului său Teseu plecat spre Creta, cu tributul uman închinat Minotarului aflat în labirintul de la Knossos (Cnosos), asta pentru ca atenienii să evite represaliile pe care Minos, fiul lui Zeus, rege peste un imperiu maritim, le-ar fi pus în practică în urma refuzului. Trebuie adus aminte că fiul lui Minos, Androgeus a fost omorât de atenieni sau chiar de însuşi regele Athinei (Atenei), Egeu, pentru că acesta câştigase toate premiile din cadrul jocurilor Panateniene.


Regele Egeu vede flamura neagră fluturând pe catargul triremei ce se întorcea din Creta, semn că fiul său Teseu a murit. La plecarea din Athina (Atena) această flamură neagră a fost ridicată pentru a semnala mai puternic sentimentul tragic al trimiterii celor şapte tineri atenieni şi şapte tinere ateniene spre Creta. La întoarcere, poate din cauza bucuriei, poate din alte motive, Teseu şi tinerii însoţitori uită să schimbe flamura neagră cu una albă, cum ar fi fost convenţia. Înnebunit de durere regele Egeu se aruncă de pe stâncile înalte în mare; de aici numele mării: Marea Egee.

În luna august lumea se plimba printre manifestanți, ai fi zis că alături de muzee, temple și porți, stadioane și grădini, la Athina se poate vedea și o manifestație din suflet, nu trucată sau formală.
L-am urmărit îndelung pe Omul din Athina, la fel l-au urmărit și alții, prezența lui meteorică nu afecta pe nimeni; atât doar ideea unei anticipări ...

Privirea cicladică

În istoria vizuală a lumii, în istoria imagistică a imaginii,  a creației artistice datorate văzului uman, a ochilor, a acelor nervi optici, a transmisiei electrice datorată ionilor de potasiu și sodiu, a atomilor, a vidului; nu există o privire mai pertinentă decât aceea a feței, a ariei frontale capului omenesc, ce vede în absența geometrică și estetică a ochilor.

Arta cicladică este arta ce dovedește că putem. Verbele a fi și a avea nu își au rostul, doar dorința și putința. Omul își împletește o existență, cazurile celebre a drumurilor drepte trebuie date uitării, ori sunt false, ori confuze: omul nu vede decât după zeci de ani de la naștere. Ceea ce spunem sau scriem că el vede sunt imagini asemeni cataloagelor de modă, de estetică sau chiar artă, nimic nu se leagă, ci doar se memorează, ca mult mai apoi, în timp toate să se lege, să se împletească și dacă individul chiar vrea, să se unduiască.

Omul este orb într-un văz ce-l ajută să se orienteze, să nu se rănească, să nu alunece. Omul primește darul luminii mult mai târziu. Este aici subiectul despre lumina care arată și despre lumina care înconjoară, toate acestea provin din dorința sa de cunoaștere.

Am privit clipe îndelungi chipul care mă privea.
Am privit ceea ce Insulele Cicladice ale Greciei mi-au dăruit într-un muzeu particular de fapt.
Când am plecat pe spatele meu, pe umăr, coborând treptele, o viespe se juca sau se lupta cu un fir de păr, rebel de pe ceafă. Așa m-am simțit privit de ochii chipului care nu se văd.

Prin fața mea - Eu

Nu recunoaștem nimic, un gând se ascunde. În felul său gândul sapă asemeni unui căutător de pepite sau de diamante, în oboseala ce urmează acestei munci extenuante, omul visează: este acasă ca într-un tablou, în spatele său este iubita sau soția. Din tablou privește drept, vede totul, nimic nu poate să-i scape și totuși prin fața lui trece alergătorul, este eu-l său și el-eu-l privește din tabloul vieții.

Nu-mi scapă nimic, sunt clădit din sticlă, din suprafețe de sticlă, prin mine lumina -inundându-mă găsește scăpare, sunt luminos!

Minunata operă de artă o găsim în Athina, la intrarea dinspre nord, ocolind centrul. Este imediat după ambasada S.U.A, unde, dacă suntem atenți, ne dăm seama că ambasada a ceea ce a fost U.R.S.S.-ul de pe Kiseleff este pepsi cu gheață.

Sunt înclinat spre alergare, n-am pași asemeni vrabiei, un instinct tahicardic mă îndeamnă să caut, să sar asemeni celor viteji de la Marathon: să sar în pașii lui Pan în ceea ce Costas Varotsos a reușit să facă în Alergător. În acest Alergător de cursă lungă...

Mijlocul unui vis

http://www.colourlovers.com/print/blog/2009/06/12/vintage-color-design-circus-posters

Theodor Adorno - Minima Moralia

♜ Dacă te trezești în mijlocul unui vis, chiar de-ar fi coșmar, te simți dezamăgit, de parcă ai fi fost frustrat de partea lui cea mai bună. Visele fericite și împlinite sunt la fel de puține ca și, vorba lui Schubert, muzica veselă. Chiar și visul cel mai frumos își poartă ca un stigmat diferența de realitate, conștiința că nu ne procură decât simple iluzii. Iată de ce visurile cele mai frumoase sunt ca și fisurate. Această experiență a fost inegalabil fixată în descripția teatrului natural din Oklahoma în America lui Kafka.

Theodor Adorno, Minima Moralia, Grup EditoriaL Art, 2007, pag.129

Franz Kafka - America

♖ Karl văzu la un colț de stradă un afiș cu următorul anunț:
"Pe hipodromul din Clayton se angajează personal pentru teatrul din Oklahoma, azi de la ora șase dimineața până la miezul nopții!
Marele teatru din Oklahoma vă așteaptă!
Vă așteaptă doar azi, doar o dată!
Cine pierde ocazia acuma o pierde pentru totdeauna!
Cine se gândește la viitorul său, este omul potrivit!
Oricine este binevenit!
Cine vrea să fie artist să se prezinte!
Noi suntem teatrul care are nevoie de oricine, fiecare la locul lui!
Felicitări, pe această cale, celor care ne aleg!
Dar grăbiți-vă, pentru a ajunge la rând până la miezul nopții!
La ora douăsprezece totul se închide și nu se mai deschide!
Să fie blestemat cel care nu crede!
Către Clayton!"

Stăteau mulți oameni în fața panoului, dar se părea că nu existau prea mulți doritori să-și încerce norocul. Erau atât de multe afișe la tot pasul, încât nimeni nu le mai dădea crezare. Iar acest afiș părea și mai puțin demn de încredere decât erau afișele în general. În primul rând avea un mare cusur: nu scria nimic de plată. Dacă aceasta ar fi demnă de a fi menționată, pe afiș ar fi trebuit neapărat să fie scris cât li se plătea artiștilor; aceasta ar fi fost cea mai ispititoare parte. Oamenii nu se dădeau în vânt să devină artiști, dar toți voiau să-și câștige traiul. Pentru Karl acest afiș era o mare ispită. "Oricine este binevenit", scria acolo. Oricine, deci și Karl. Tot ceea ce făcuse până acum era uitat, nimeni nu îi mai reproșa nimic. Putea să solicite o slujbă care nu avea nimic înjositor, invitația se adresa tuturor în mod public! Și tot public se făcuse promisiunea că îl vor angaja și pe el.

Franz Kafka, America, ed. Univers, 2003, pag.203